Se afișează postările cu eticheta Rock. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Rock. Afișați toate postările

30 aprilie 2007

Alice Cooper

Mi-am dat seama că am neglijat în ultima vreme categoria Rock din blogul ăsta. Am început cu Metallica şi am continuat de două ori cu Iron Maiden. Asta-i bine. Dar, dacă e să urmăresc scopul iniţial al categoriei, n-am cum să-l trec cu vederea pe Alice Cooper (alias Vincent Damon Furnier). Pentru că din cauza lui am trecut cu arme şi bagaje, în 1991, de la Michael Jackson (!) la rock. 1991 a fost, după părerea mea, un an fantastic pentru lumea rockului. Atunci a ieşit pe piaţă cel mai bun album al Metallica, Black Album, şi tot atunci a fost lansat şi Hey Stoopid-ul lui Alice.

Lucrurile s-au întâmplat aşa: imediat după Revoluţia s-a deschis în Oradea un studio de înregistrări. Dar nu aşa cum înţelegem azi asta. Era un studio la care te duceai, frunzăreai un catalog, alegeai albumul, plăteai o sumă anume şi te întorceai peste o zi să-ţi iei caseta înregistrată cu albumul respectiv. Iar proprietarul era un ungur mare rocker, aşa că aveai de unde alege. Ei bine, în '91 eu am ales, fără a avea nicio idee despre ce-i vorba, Hey Stoopid. Şi mi-a plăcut la nebunie. Am ascultat şi răsascultat caseta aia până ce i-am scos pe toţi din minţi.

Ca să fac legătura cu Metallica: în cazul în care albumul cerut nu umplea ora pusă la dispoziţie de pe atunci celebrele casete Raks, un alt obicei al celor de la studioul de înregistrări era să completeze cu alte înregistrări. Pe caseta mea cu Alice Cooper a mai încăput o singură piesă. De la Metallica. Sad But True. Care, logic, mi-a plăcut fantastic de mult. Aşa că a doua casetă cerută de la ei a fost o înregistrare cu Black Album. Asta, desigur, pe lângă tot ce mai aveau ei de la Alice.

Piesa de mai jos nu e de pe Hey Stoopid - e de pe Billion Dollar Babies, un album din '73 -, dar cred că se potriveşte de minune cu situaţia politică actuală de la noi. Ia imaginaţi-vi-l pe Băse în locul lui Alice cu joben alb:

La 59 de ani, cu 25 de albume de studio la activ, dintre care primul apărut în 1969, coleg de generaţie cu toţi marii rockului, de la Jimi Hendrix la Janis Joplin, Jim Morrison, The Beatles şamd, Alice Cooper, alături de The Rolling Stones, este o legendă în viaţă şi poate cel mai important... reformator al rockului. Nu vă zic mai multe, să nu vă plictisesc. Ascultaţi-l doar, că merită fiecare secundă.

22 februarie 2007

Din nou despre Maiden

O chestie super-interesantă (cel puţin pentru mine). Ascultaţi piesa asta, apoi vă zic ce şi cum:

Ei, Benjamin Breeg ăsta-i o ciudăţenie. Nimeni nu ştie dacă a existat cu adevărat ori e doar produsul imaginaţiei celor de la Maiden. S-ar putea să fie numele adevărat al lui Eddie, mascota lor, dinaintea transformării sale în bruta oribilă de pe toate coperţile albumelor lor de până acum. Dar, la fel de bine, circulă vorba că ar fi fost un pictor obscur, autorul unui singur tablou (îl puteţi vedea aici), dispărut la un moment dat în circumstanţe bizare şi niciodată văzut din nou de cineva. Habar n-am de-i aşa. Oricum, interesant e că pe coperta single-ului apare lespedea funerară a acestui misterios Breeg, iar pe ea stau scrise, negru pe alb, următoarele: "Aici zace un om despre care nu se ştie prea mult". Mda, nu-i vorba de-o traducere. Scrie chiar în româneşte. De unde ar rezulta că Benjamin (poate chiar Eddie) are origini sau este chiar... român.Să mai spun că personajul ăsta-mi aduce foarte bine aminte de Martin Lake-ul lui VanderMeer?

10 februarie 2007

Iron Maiden

Sunt câteva formaţii pe care-o să le ascult până-n clipa morţii. Şi chiar şi dup-aia, la-nmormântarea mea, vreau să cânte tot ele, de să se zguduie tot cimitirul. Scutiţi-mă de psalmodieri nazale şi mincinoase. Mie daţi-mi Maiden, dacă se poate chiar cu piesa asta:

29 decembrie 2006

Metallica forever

Îi mai ţineţi minte pe ciudaţii ăia din gimnaziu şi liceu cu plete, mereu în blugi negri, cu tricouri la fel de negre inscripţionate cu tot soiul de nume de formaţii şi imagini macabre, cu geci de piele şi bocanci de armată? Mai ştiţi că întotdeauna aveau căştile în urechi şi dădeau din cap pe-o muzica numai de ei înţeleasă? Nu-i aşa că vă uitaţi chiorâş la ei? Că-i ocoleaţi şi că-i vorbeaţi nu tocmai de bine în... cercul vostru strâmt?

Exagerez puţin, ştiu. În orice caz, printre ăia mă număram şi eu. Nici nu se mai vedeau pereţii camerei de ce palimpsest de postere aveam lipit pe ei. Era perioada casetelor audio Vivo, dinaintea apariţiei legii dreptului de autor, şi-mi cumpăram zilnic minim 2-3 casete d-astea. Apoi, v-aţi prins, mergeam la anticariat, de unde luam pe puţin acelaşi număr de cărţi. Strânsesem o colecţie impresionantă. Corespondam prin poştă tradiţională cu alţi rockeri din ţară, făceam schimb de texte şi de partituri pentru chitară, ascultam Studio Rock la RRT şi eram abonat la Heavy Metal Magazin-ul lui Lenţi Chiriac. Îmi spusesem The Savage Lugubrious. Toţi aveam nume de-astea şui. În timpul pauzelor la şcoală îmi puneam căştile în urechi, scoteam cartea din bancă (unde o citisem în cursul plictisitoarelor ore de matematică) şi mă durea-n cot de toţi ceilalţi. Mai mult, în '99, când au venit Metallica pentru prima şi, până acum, ultima oară la Bucureşti, mi-am băgat picioarele în ceremonia lor festivă de terminare a liceului, de ultimul sunet de clopoţel, mi-am pus pe mine un maiou pe care scrisesem "Metallica" în tuş negru, am îmbrăcat geaca de piele şi-am urcat în tren. Trei zile încheiate n-am dormit o clipă. Pentru mine - şi pentru miile de alţii ca mine, strânşi majoritatea din gările de pe traseul Oradea-Bucureşti - acela a fost un real Woodstock. La întoarcere, la balul ăla de terminare a liceului, am dormit cu capul pe masă. Colegii - cei ne-rockeri, desigur - se întrebau dacă nu sunt cumva drogat. Că aşa circula vorba prin târg. Rocker = drogat, nespălat, incult...

Măi, ce vremuri! Mi-am adus aminte de ele pe Youtube, când am dat peste filmarea asta din '85, cu regretatul Cliff Burton la chitară bas. Ar fi atât de multe de istorisit despre vremurile alea, dar cred c-ar fi mai bine să vă las în compania lui "For Whom the Bell Tolls". O piesă genială. Rock the hell out of everybody, boys: