31 decembrie 2006

Adio, 2006!

Vă doresc tuturor să aveţi un 2007 aşa cum vi-l doriţi. Să fiţi sănătoşi, fericiţi, împliniţi, să citiţi cărţi bune şi să vedeţi filme interesante, să ascultaţi lucruri plăcute şi aşa mai departe...

LA MULŢI ANI!

29 decembrie 2006

Metallica forever

Îi mai ţineţi minte pe ciudaţii ăia din gimnaziu şi liceu cu plete, mereu în blugi negri, cu tricouri la fel de negre inscripţionate cu tot soiul de nume de formaţii şi imagini macabre, cu geci de piele şi bocanci de armată? Mai ştiţi că întotdeauna aveau căştile în urechi şi dădeau din cap pe-o muzica numai de ei înţeleasă? Nu-i aşa că vă uitaţi chiorâş la ei? Că-i ocoleaţi şi că-i vorbeaţi nu tocmai de bine în... cercul vostru strâmt?

Exagerez puţin, ştiu. În orice caz, printre ăia mă număram şi eu. Nici nu se mai vedeau pereţii camerei de ce palimpsest de postere aveam lipit pe ei. Era perioada casetelor audio Vivo, dinaintea apariţiei legii dreptului de autor, şi-mi cumpăram zilnic minim 2-3 casete d-astea. Apoi, v-aţi prins, mergeam la anticariat, de unde luam pe puţin acelaşi număr de cărţi. Strânsesem o colecţie impresionantă. Corespondam prin poştă tradiţională cu alţi rockeri din ţară, făceam schimb de texte şi de partituri pentru chitară, ascultam Studio Rock la RRT şi eram abonat la Heavy Metal Magazin-ul lui Lenţi Chiriac. Îmi spusesem The Savage Lugubrious. Toţi aveam nume de-astea şui. În timpul pauzelor la şcoală îmi puneam căştile în urechi, scoteam cartea din bancă (unde o citisem în cursul plictisitoarelor ore de matematică) şi mă durea-n cot de toţi ceilalţi. Mai mult, în '99, când au venit Metallica pentru prima şi, până acum, ultima oară la Bucureşti, mi-am băgat picioarele în ceremonia lor festivă de terminare a liceului, de ultimul sunet de clopoţel, mi-am pus pe mine un maiou pe care scrisesem "Metallica" în tuş negru, am îmbrăcat geaca de piele şi-am urcat în tren. Trei zile încheiate n-am dormit o clipă. Pentru mine - şi pentru miile de alţii ca mine, strânşi majoritatea din gările de pe traseul Oradea-Bucureşti - acela a fost un real Woodstock. La întoarcere, la balul ăla de terminare a liceului, am dormit cu capul pe masă. Colegii - cei ne-rockeri, desigur - se întrebau dacă nu sunt cumva drogat. Că aşa circula vorba prin târg. Rocker = drogat, nespălat, incult...

Măi, ce vremuri! Mi-am adus aminte de ele pe Youtube, când am dat peste filmarea asta din '85, cu regretatul Cliff Burton la chitară bas. Ar fi atât de multe de istorisit despre vremurile alea, dar cred c-ar fi mai bine să vă las în compania lui "For Whom the Bell Tolls". O piesă genială. Rock the hell out of everybody, boys:

28 decembrie 2006

Thriller.ro

Absolut întâmplător, dându-mă eu liniştit pe net, m-am împiedicat de site-ul conceput de Humanitas pentru noua lor colecţie thriller & mystery.

Ce pot să spun? Excelent! O încântare, o bucurie. Un site cu adevărat profesionist, atractiv, dinamic, cu prezentări bine întoarse din condei, cu excerpte şi laude luate din presa internaţională, cu link-uri utile şi toate alea. Mai mult, cu o foarte interesantă introducere în categoriile astea două ale literaturii, thriller şi mystery. Tare mi-ar plăcea să aflu cine le-a scris, că tare-s bine scrise. Şi documentate. Găsiţi chiar şi-o listă a marilor premii din domeniu, inclusiv cu câştigătorii pe ani de la născarea lor şi până-n zilele noastre.

Altfel, cărţile - 4 până acum - arată şi ele excelent, cu coperte bine lucrate, cu stil. Titlurile sunt alese incitant. Mi-a atras atenţia Clubul Dante, despre care-am citit tot anul ăsta prin toate părţile netului. Mai e şi Cercul, adicătelea The Ring. Şi urmează alte titluri interesante. Cu prima ocazie prin librărie, le cumpăr. Am zis!

Un singur neajuns am găsit. Nicăieri n-am dat de numele traducătorilor...

25 decembrie 2006

Cadou de Anul Nou

Ce cadou poate fi mai bun, în orice ocazie, decât o carte? Şi ce carte e mai bună decât Biblioteca geografului de Jon Fasman? Sincer, acum, n-o zic fiindc-aş fi tradus-o eu (deşi o zic şi de-asta!), dar chiar e-un roman care ar bucura un împătimit al lecturii.


I-auziţi ce zice Washington Post:
„Biblioteca geografului se încadrează perfect în categoria thrillerului intelectual; mai mult, este cel mai interesant şi mai reuşit roman de acest tip apărut pe piaţa internaţională.”
Eh, n-aşa că merită? Iar Kirkus Review zice după cum urmează:
„Una dintre cele mai inteligente şi mai provocatoare carţi din ultimii ani.”
Ce mai trebuie? Luaţi cartea de-o citiţi. Sigur o să vreţi s-o daţi şi altora. Crăciunul a trecut; mai e însă o şansă cu Anul Nou.

P.S. Aici puteţi citi un pasaj.

21 decembrie 2006

Reculegere


Datorită acestor oameni putem citi ce citim, vedea ce vedem, auzi ce auzim, spune ce spunem, scrie ce scriem. Datorită lor există acest blog şi multe altele, oricum ar fi ele; datorită lor suntem acum ce suntem. Cu bune, cu rele. Cele bune li se datorează lor - cele rele sunt numai şi numai expresia neputinţei, necunoaşterii noastre. Şi, cel mai mult, sunt expresia uitării, nepăsării noastre.

Să le dăm acum câteva clipe de linişte. Ei ne-au dat liniştea lor veşnică.

19 decembrie 2006

Ciril şi experienţa comunistă

Sunt de-a dreptul scârbit de ce-am văzut ieri în Parlament, de spectacolul de doi bani la care s-a dedat încă o dată marele pupincurist al cuplului Ceauşescu şi, după '89, al lui Eugen Barbu. Oamenii de felul ăsta, cu deşănţarea lor infectă, mă împing să consider un blestem accidentul care-a făcut să mă nasc în România. În fine, dă-i încolo de muribunzi. Să ne vedem de-ale noastre. Numai că printre "ale noastre", n-avem ce-i face, se numără şi amintiri cum sunt astea de mai jos, ale lui Ciril.

Îmi amintesc de frig şi de întuneric.

Îmi amintesc de multele dimineţi când rămâneam singur.

Părinţii se trezeau cu noaptea-n cap să plece la coadă la alimente şi, din cauza vânzolelii lor, mă trezeam şi eu. Pentru a nu isca discuţii inutile, mă prefăceam că mai dorm. Chinul începea imediat ce închideau uşa în urma lor. Degeaba deschideam radioul şi încercam să umplu golul din cameră cu vocile plate din el, degeaba aprindeam veioza de la capul patului – orice umbră şi orice zgomot, un scârţâit sau ceva, mă făceau să tresar şi să transpir abundent. Mai crunt era când se lua curentul. Rămâneam atunci în pat cu plapuma trasă până peste cap, strângând din dinţi şi din ochi. Îmi auzeam bătăile grăbite ale inimii şi, între ele, respiraţii luctuoase, paşi încopitaţi, pocnituri ca de bici.

Eu însumi, din câte-mi amintesc, n-am stat la coadă decât o singură dată. Trebuie să fi avut vreo cinci ani, nu mai mult, ştiam să umblu şi să vorbesc (deşi umblam mult, de vorbit vorbeam foarte puţin). La Alimentara de la parterul blocului de vizavi se „băgaseră” ouă. Vestea se răspândise ca folclorul în popor: prin viu grai. Şi cu o viteză uluitoare. În scurtă vreme, întreg cartierul se adunase conştiincios la coadă. Fiindcă aveam nevoie de mai multe ouă, mama i-a propus tatei să mă ducă şi pe mine. Mai multe persoane – mai multe ouă. M-au dus, aşadar, şi m-au instruit să stau cuminte în urma lor şi să înaintez o dată cu ei. Aşa am făcut, şi încă mai ţin minte mândria ce m-a încercat când mi-a venit rândul şi-am luat cele două ouă din mâinile vânzătoarei. Atâtea se dădeau de persoană: două ouă. Ca s-ajungă la toată lumea.

Am repetat schema de câteva ori, după care s-a terminat marfa. Şi oamenii au plecat pe la casele lor, bucuroşi că-şi vor putea pregăti nişte omlete. Eu le-am mâncat ca ochiuri moi.

Deşi mie mi s-a părut o aventură palpitantă, s-o fi repetat de mai multe ori ar fi început să mi se pară un calvar. Aşa cum sunt sigur că era pentru părinţii mei. Nu era vorba numai de frigul dimineţilor de iarnă. Era mai mult decât atât. Era ceva ce plutea în aer – am simţit eu, chiar dacă doar mai târziu am fost în stare să-mi explic ce era –, era ceva ce trebuia spus şi nimeni nu îndrăznea să spună. Era un soi de complicitate laşă, ceva ce-i unea pe toţi oamenii de acolo şi care-i speria. Era ceva mai cumplit ca spaima de care aveam eu parte după plecarea părinţilor dimineaţa de acasă.

Toate alimentele, nu numai ouăle, se găseau la fel de greu. Pâine se dădea pe cartelă, ca-n vreme de război, uleiul (întotdeauna în sticle greu de spălat) şi zahărul (mereu galben) erau raţionalizate, mezeluri luau numai cei norocoşi. Unt găseai mai des ca margarina – ăsta-i unul dintre paradoxurile copilăriei mele. Dulciurile (ciocolatele Kandia amărui) şi fructele exotice apăreau doar de sărbători, aduse de Moş Gerilă în cantităţi infime. Bananele erau răscoapte şi portocalele mălăieţe. Pepsi puteai bea numai dacă băteai drumul până pe litoral. În restul timpului te puteai răcori cu Brifcor, o versiune puturoasă de Fanta. Berea era răsuflată şi mizerabilă (am băut imediat după Revoluţie o sticlă de bere Felix şi parcă-i simt şi acum gustul rânced în cerul gurii.) Un alt paradox al vremii era că găseai şampanie oriunde, o găseai chiar mai uşor ca berea. Laptele, şi cel dulce şi cel bătut, covăsit, şi sana veneau îmbuteliate în sticle cu gât larg, acoperite cu capace din staniol. Cu cinci lei îţi puteai cumpăra destule seminţe de dovleac cât să ronţăii o zi întreagă – iar eu ronţăiam în fiecare zi de zece lei...

18 decembrie 2006

Almanahul Flacăra 2007

A apărut cu ceva timp în urmă şi almanahul pe 2007 al Flăcării. Azi mi-a ajuns prin poştă. În el puteţi citi, pe lângă proză de Nichita Danilov, reportaje de Alice-Claudia Gherman (unul dintre ele foarte fain, despre Sibiu, oraşul meu de suflet), un text despre Marguerite Duras semnat de Vasile Savin şi Darclee Tomescu-Berdon, un dosar întreg despre "Povestea Bibliei", pagini de umor şi rebus, culinare, ştiinţă, sănătate, o prezentare şi-un fragment din Indiciu fatal al Patriciei Cornwell, carte apărută la Nemira în traducerea Alexandrei Popescu - pe lângă toate astea, deci, cu voia dumneavoastră, puteţi citi şi textul meu despre Frankenstein, Un monstru de 200 de ani, publicat, cum altfel, la rubrica Horror.

Eu zic că merită să vă despărţiţi de 6 poli amărâţi şi să cumpăraţi singurul almanah care încă mai păstrează ceva din savoarea "almanahelor" (na, s-o dau şi eu pe spaniolă!) de altădată. Lectură plăcută!

16 decembrie 2006

Bun venit la Harrow!

Când mi-am spus părerea despre House of Bones a lui Dale Bailey, în încheiere pomeneam de Harrow, casa bântuită pe care Douglas Clegg a vizitat-o, din ştiinţa mea, în patru cărţi până acum. Spuneam atunci că-l prefer oricând pe Clegg altui autor care s-a ocupat de subiectul ăsta şi pe care l-am citit până-n momentul de faţă. Riscam puţin când ziceam asta, fiindcă citisem doar ultima ispravă cu Harrow, The Abandoned. Îmi plăcuse mult, atât de mult încât i-am dat autorului un cec în alb. Acum, după ce-am citit şi The Infinite, îmi dau seama că n-am greşit prea mult.

"Prea"-ul ăsta-şi are rostul lui aici. Nu pot zice că The Infinit e-o carte extraordinară, cel puţin nu prin subiect, prin intrigă. Ca şi-n cartea lui Bailey, un vânător de fantome director al unui institut specializat în aşa ceva primeşte din partea unei femei foarte bogate invitaţia de-a organiza o adunare de oameni cu abilităţi speciale în casa pe care aceasta tocmai a cumpărat-o. E vorba, sigur, de Harrow - un conac de pe malul râului Hudson, ridicat cândva pe la 1900 de-un om dement (Gravesend îl chema, ca să vezi nume!), făcut într-un amestec de stiluri arhitecturale, toate având ceva de-a face cu ocultul, cu partea macabră a lucrurilor (gargui şi toate alea). Înăuntrul lui, Gravesend a mai construit o casă, o secţiune cu pasaje secrete, cu încăperi fără geamuri şi tot soiul de minunăţii - toate ca să-şi ţină prizonieră fiica atinsă şi ea de demenţă şi care risca altfel internarea într-un ospiciu şi supliciile de-acolo (v. Jane Eyre). Bun, după ce-au murit toţi ăştia, Harrow s-a transformat într-o şcoală. Au modificat-o în fel şi chip, au construit anexe, i-au mai înlăturat din ceea ce-o făcea atât de sumbră. Numai c-a avut loc un incendiu. Şi-au murit mulţi copii. Şi-a ars din temelii bună parte din construcţie. Aţi ghicit, a ars taman partea recent contruită. Restul, ceea ce clădise Gravesend, a rămas intact. Iar acum, după o serie de întâmplări ciudate în care au fost implicaţi locuitori ai Watch Point, cea mai apropiată localitate (mai apropiată, deşi nu cu mult, ca Sleepy Hollow - aţi ghicit, aia a lui Washington Irving), Ivy Martin, femeia cu bani de mai-nainte, se hotărăşte s-o cumpere şi s-o readucă la stadiul iniţial.

Numai că nu se opreşte aici. N-am fi avut un roman dac-o făcea. Pe doamna asta o leagă ceva de Harrow, ceva personal, iubitul mort într-un accident, care, tam-tam, a fost unul dintre elevii Academiei Harrow înainte ca asta să se transforme în cenunşă. Buuun, dna. Iederă vrea deci să comunice cu iubitul prin intermediul căsoiului bântuit, portalul dintre lumi. Pentru asta are nevoie de oameni speciali, care să readucă la viaţă, să reactiveze ce naiba o fi-n Harrow.

Cam asta-i expoziţiunea. Banală, deja fumată, oarecum plictisitoare.

Vine apoi prezentarea celor trei "invitaţi". Ei, asta-i partea cea mai faină din carte, dacă e să-mi spun părerea (şi uite că e, culmea!). Primul dintre ei e-un băiat orfan - Chet Dillinger - plimbat pe la tot soiul de familii care-l desconsideră (un fel de David Copperfield). Băiatul e telekinetic. Poate adică să mişte cu puterea minţii cam tot ce-i stă în cale. Da' tre' să fie puţin supărat ca să-i iasă fenta (v. Carrie). A doua e Cali Nytbird, tânără cu abilităţi de psihometrie (adică, atinge ceva şi vede ce şi cum - v. The Dead Zone), care-şi câştigă pâinea dând o mână de ajutor poliţiei să elucideze crimele şi realizând emisiuni radiofonice pe teme supranaturale. Pe deasupra, a mai avut şi-un frate geamăn care-a mierlit-o din pricina "darului" ăsta (cam ca şi-n House of Bones). Al treilea, Frost Crane (v. The Haunting of Hill House), e scriitor de succes, nefericit fiindcă nu-i dau pace morţii, îi prevestesc dezastrele cu câteva clipe înainte să se-ntâmple.

În fine, m-am lungit destul. Toţi ăştia se-adună sub supraveghera lui Jack Fleetwood şi-a fiicei lui, Mira, se-ntâmplă o grămadă de lucruri pe-acolo, Frost Crane o ia razna şi porneşte cu furca la atac (v. Shining), mor toţi, mai puţin Mira şi Cali, amândouă îndrăgostite de Chet, care se sacrifică pe final ca portalul să se-nchidă.

Am ţinut morţiş să rezum intriga, deşi nu-i cu nimic ieşită din comun, ca să se-nţeleagă un lucru: Poveştile cu case bântuite nu cred că mai pot aduce ceva nou. Noul în cazuri de-astea e puterea autorului de-a insufla poveştii o atmosferă aparte. Iar Douglas Clegg face asta în The Infinit şi-o face foarte bine. Nu ştiu cum, zău că n-aş putea pune în cuvinte aşa ceva, dar îi reuşeşte foarte bine. Şi oricât de plată pare poveste astfel rezumată, credeţi-mă că nu-ţi mai vine să laşi cartea din faţa ochilor! Are Clegg ceva ce-i al lui, un ton anume, un ritm anume, o viziune aparte. Citind cartea asta e ca şi când ai vedea un film vechi dintr-o cu totul altă perspectivă regizorală. Ştii fiecare secvenţă a acţiunii, dar eşti surprins la tot pasul de unghiul filmării, de lumina folosită, de muzica de fundal.

Una peste alta, îmi menţin îndemnul. Când aveţi ocazia, citiţi-l pe Clegg!

15 decembrie 2006

AtelierKult, recolta de anul trecut

Cum n-am timp de însemnări... originale, mă scot azi cu ultima cronichetă din Camera de gardă (apropo, revista a venit de la tipar şi ar trebui să se găsească şi pe la chioşcuri).

Pentru cine vrea fantastic
AtelierKult - povestiri fantastice, antologie de Michael Haulică,
Ed. Millennium Press, Satu Mare, 2005.

Despre cenaclul virtual AtelierKult am mai vorbit în revista noastră, am vorbit laudativ chiar într-un editorial, şi-am pomenit atunci de această primă antologie alcătuită de Michael Haulică din zecile de texte (cred că numărul lor se apropie de fapt bine de două sute) supuse acolo dezbaterii. De la înfiinţarea lui de către doi dintre membrii grupului Kult, Bogdan Tudor Bucheru şi Cătălin Sandu, s-au scurs, iată, trei ani. Timp destul, aşadar, ca această „aventură” să capete consistenţă, personalitate, să devină un reper deopotrivă pentru tinerii şi mai vârstnicii scriitori de literatură fantastică. La începutul anului acesta s-a organizat şi prima ediţie a Galelor AtelierKult, cu mare fast şi-n buricul târgului (la librăria Cărtureşti), ocazie cu care s-au acordat premii pentru cel mai bun text (în urma voturilor celor înscrişi în atelier), pentru debut în traduceri, pentru „omul anului”… S-au făcut planuri de viitor.

Încă de la început, unul dintre scopurile declarate ale Atelierului a fost acela al editării periodice a unei asemenea antologii. Fapt lăudabil, desigur, o expresie firească şi „la vedere” a rezultatelor acestui grup deja bine definit. Dar să vedem cum se prezintă antologia pe care o avem acum pe masă.

Cuprinde numărul fatidic de 13 autori, fiecare prezent cu câte un text ales, spune Michael Haulică în „Cuvântul înainte”, nu pe baza voturilor acumulate pe site, ci al calităţilor lui perene, texte care „să fie oricând valabile, cu sau fără numele atelierului pe copertă”. Surprinzător e poate faptul că aproape toţi cei selectaţi sunt autori cu cărţi deja publicate, cu prezenţe relativ constante în revistele de gen (câte au mai rămas şi ele), oameni care, să zicem, şi-au arătat deja măsura talentului. M-aş fi aşteptat, fiind vorba de-o culegere de texte de cenaclu, să regăsesc nume de oameni aflaţi încă la începutul drumului, oameni care să-şi afle în acest volum debutul editorial. Ar fi fost un mare merit, poate, peste timp pentru culegerea de faţă, în condiţiile în care scriitorii acum debutanţi ar fi continuat să scrie şi-ar devenit scriitori cu greutate în sau în afara genului. După ştiinţa mea, singurul care s-ar potrivi acestei descrieri este Bogdan Adrian Mihai, cel care semnează cu pseudonimul Ben Ami. M-aş mai fi aşteptat, de asemenea, ca gest de reverenţă, ca-n cuprins să găsesc numele antologatorului doar în dreptul textului introductiv. N-a fost să fie. Mai mult chiar, textul lui Haulică, „Vremea zăpuşelii”, ocupă bună parte din spaţiul tipografic al volumului (vreo 25%).

Selecţia începe cu Ona Frantz, autoarea romanului „Sfâşierea”, apărut la Editura Dacia în 1999. „Eu şi un câine” e-un text izbutit, bine închegat, „apetisant”, care să te facă să continui cu interes lectura. Urmează imediat Liviu Radu, şi el autorul mai multor cărţi, cel mai experimentat dintre cei 13, seniorul. „Ispitirea călugărului Chapta” vorbeşte despre tradiţii întrerupte şi despre urmările lor nefaste (întâmplătoare sau cu implicarea sugerată a divinităţii) – o povestire fascinantă, bine întoarsă din condei, curgătoare, care probabil şi-a aflat (sau îşi va afla cu siguranţă) locul într-un viitor volum de autor. Şirul scriitorilor debutaţi de mult este continuat de Florin Pîtea, considerat în mediile literare sefiste drept reprezentantul român al şi continuatorul curentului cyberpunk. În „Soiuri de peşte” ne întâlnim, ca şi-n celelalte volume ale lui Pîtea, cu o Americă decadentă (mereu America), alunecată în mâinile bigoţilor. Scrisă sub forma unui monolog telefonic, aceasta suferă mai puţin ca alte texte ale autorului de ceea ce mă încumet să numesc „traducţionism”, adică de impresia pe care-o lasă la lectură (din pricina expresiilor specifice vorbirii americane, dar nu numai) c-ar fi fost tradus din engleză. „Modelul” lui Paul Tudor surprinde plăcut prin coerenţa cu care autorul imaginează o explicaţie a perfecţiunii fotomodelelor – anume, că acestea ar fi de fapt roboţi, cyborgi. O lume a maşinăriilor umane în care-şi găsesc totuşi locul trimiteri explicite la Descartes, „francezul care şi-a permis să despartă omul în două”. Contribuţia lui Eduard Pandele surprinde şi ea, însă o face nu în cel mai fericit mod. Tableta acestuia abundă într-o singură pagină în simboluri cu trimitere religioasă, ceva ce probabil trebuia să-i servească drept schiţă pentru scrierea unui text mai amplu. Silviu Genescu preia şi el un „sâmbure” din înţelepciunea lui Stephen Hawking, îl plasează ca moto („Universului nu-i plac călătoriile în timp”) şi brodează pe marginea lui un text neatractiv despre „ultima versiune”, fundătura de timp în care călătorul urât de Univers se vede blocat. „În căutarea zborului” îi aparţine lui Cătălin Sandu, amintit mai la începutul acestei cronichete. Mi s-a părut unul dintre cele mai bune texte ale colecţiei de faţă. Scris cu măiestrie, cu fler, vorbeşte despre nefericitele întâmplări prin care trece un copil când încep să-i crească aripi. Suflul uman se simte în fiecare propoziţie, însoţeşte fiecare mişcare a personajului, iar deznodământul, chiar dacă puţin previzibil (copilul „învaţă” zborul doar după ce-i sunt tăiate mişeleşte aripile), nu ştirbeşte cu nimic din plăcerea lecturii. Al optulea pe listă, Bogdan Gheorghiu, cirac la rândul lui al părintelui cyberpunkului William Gibson, ne aduce în atenţie o povestire, „CyClone”, scrisă „ca la carte”, dar complet lipsită de atractivitate. Celălalt îngrijitor al Atelierului, Bogdan-Tudor Bucheru, e prezent şi el cu povestirea „Iroquis”, interesantă în felul ei, cu aerul de legendă pe care-l emană. Lui Ben Ami, amintit şi el înainte, i s-au repartizat trei pagini, probabil nu cele mai bune pe care le-a scris până acum. Roxana Brînceanu, al cărei roman l-am comentat deja în revista noastră, se întreabă cum ar fi să existe un magazin de unde să-ţi poţi cumpăra soţul ideal. Desigur, cum era de aşteptat, ajunge la concluzia că partenerul conjugal ideal nu există nici măcar dacă acesta este android. Marian Coman ne prezintă „Seven”, proză ce-a fost cuprinsă în volumul „Nopţi albe, zile negre”, pe care l-am lăudat luna trecută destul. Şi, în sfârşit, pe ultimele 50 şi ceva de pagini, Michael Haulică, antologatorul, face o demonstraţie foarte apropiată de aceea din volumul „Aşteptând-o pe Sara”. Acelaşi tip de discurs, cam aceleaşi teme. Prezentate totuşi sensibil mai cursiv, mai diversificat, făcând apel mai mult la imaginaţie. Şi aici e vorba de William Gibson, cel cu cyberpunk-ul.

Trăgând linie, fără a mai lungi mult vorba, „AtelierKult – povestiri fantastice” adună în paginile lui povestiri cam pe toate gusturile celor cu apetit pentru fantastic. E bine că a apărut, e bine că circulă prin librării, şi-ar fi bine ca-n următorul volum să-i găsim pe cei care au cu adevărat nevoie de-o încurajare, pe debutanţi, chiar şi cu riscul ca textele lor să nu se ridice la înălţimea celor de acum.

14 decembrie 2006

Pe calea cea bună

Chiar dacă de câteva săptămâni bune îmi caut şi nu găsesc agenda "de lucru", cea în care am notate personaje, descrieri, căi de urmat, referinţe, toate alea, ieri m-am enervat rău, da' rău de tot, şi am recitit cât aveam deja scris din Ciril. Cu ocazia asta am făcut şi mici modificări: am eliminat unele părţi, pe altele le-am înlocuit, am mai jonglat cu paragrafele şi... am alcătuit o nouă listă "de lucru". Şi cum asta m-a făcut să reintru în atmosferă, am mai şi scris trei pagini nou-nouţe. Poate n-or fi ăle mai bune, da' măcar îs acolo. Să am ce şterge la revizia/reviziile finală/e. Iar astăzi, dis de dimineaţă, am mai scris două. Aşadar, am înaintat în două zile deja cu cinci pagini. E bine, e nesperat de bine.

Şi mai nesperat e noul final pe care l-am ticluit. Nu ştiu dacă pot spune chiar "noul", fiindcă până acum asta a cam fost o nebuloasă, dar găsirea lui mi-a dat forţe să merg mai departe.

Aşadar, ştiu ce-am până acum, ştiu unde trebuie să ajung. Abia aştept să văd ce se mai întâmplă. Poate că reuşesc totuşi să pun în aplicare măcar o parte din plan până la sfârşitul anului.

I'm back on track!

13 decembrie 2006

Cărţi de peste Atlantic

Mi-a ajuns un nou colet cu cărţi de la Claudiu, acest mecena român plecat pe Tărâmul Făgăduinţei de unde-şi mai rupe din timp să cotrobăiască prin anticariate şi la soldurile bibliotecilor cu lista-n mână numai ca să ne facă fericiţi pe noi, câţiva oameni dornici de cărţi ieftine şi bune şi, pe deasupra, în engleză. Mulţumesc, dragă Claudiu. Plecăciuni.

Printre numele din tranşa asta este şi Douglas Clegg despre care tot bat câmpii aici de-o vreme, este şi John Farris, şi Clive Barker, şi Brian Lumley, şi Norman Mailer, şi-o grămadă de alţii super-interesanţi. Abia aştept să am vreme de ei.

Până una-alta, traduc, traduc, traduc... Şi merge neaşteptat de bine.

10 decembrie 2006

Primeniri

Ne-am împodobit frumos casa! Am pus ghirlande luminoase pe la uşi, am agăţat inimioare pe unde s-a putut, am răspândit prin toate colţurile monturi din cetină, conuri de brad şi alte brizbizuri, am lipit moşuleţii de hârtie la geamuri. Acum cântă colindele în mp3. Axi e puţin contrariat de toate schimbările astea, miaună întruna şi păşeşte cu fereală pe lângă ziduri. O să se obişnuiască el. Mai ales c-a fost cuminte (a rezistat cu stoicism recentei operaţii de castrare!) şi va veni cu siguranţă Moşul şi la el cu tot soiul de preparate Kitekat, Friskies şi altele asemenea.

Acuma, dacă ar mai şi ninge...

09 decembrie 2006

Încă un aperitiv

Mai pun aici o dare de seamă cu privire la o carte excelentă. Şi pe aceasta o veţi găsi în Familia 11-12.

Cumpăraţi această carte!
Lucian Dan Teodorovici - Cu puţin timp înaintea coborârii extratereştrilor printre noi, Editura Polirom, Colecţia "Ego. Proză", Iaşi, 2005.

Cartea lui Lucian Dan Teodorovici n-are nimic de-a face cu sefeul, o spun dintru-nceput. O alătur primelor două datorită titlului, dar şi, mai mult decât atât, datorită plăcerii cu care am citit-o. În definitiv, asta contează cel mai mult.

Nu pot citi pe monitorul calculatorului şi, totuşi, ţin minte că o variantă mai veche a acestui roman am dus-o până aproape de capăt într-o ediţie electronică. Nu ştiu de ce n-am terminat-o. Dar, ca să-mi „ispăşesc” păcatul, am citit-o acum în această variantă revăzută şi adăugită. Şi n-am mai putut-o lăsa din mână până la ultima pagină.

Ca şi-n cazul celuilalt roman al autorului, dar şi al volumului de povestiri apărut în 2004 tot la Polirom, prima impresie la lectură e de extremă claritate, o limpezime a exprimării cum rar întâlneşti la tinerii prozatori atât de des pândiţi de patima frazelor prolixe. La Lucian Dan Teodorovici cuvintele sunt „reader friendly”, se înşiruie firesc într-un text ce loveşte drept la ţintă, fără ocolişuri inutile. Personajele în gura cărora sunt puse aceste cuvinte nu mint, ci se destăinuiesc cu directeţe într-un limbaj frust, dar nu gratuit obscen.

Avem aici un student ca mulţi alţii din perioada „studenţiei obligatorii”, pasionat mai mult de ceea ce înseamnă viaţa de campus decât de aceea dinăuntrul aulelor. Avem un om debusolat care-şi dă pe faţă tot ridicolul existenţei, cu tot penibilul în care intră de bună voie doar de dragul câştigării unui statut aparte în ochii amicilor de petrecere. Avem totuşi un tânăr care suferă din iubire, care, cu sufletul apăsat de amărăciunea potenţialei pierderi a iubitei trădătoare („hipioata”), renunţă la orice poză social-studenţească şi se prăbuşeşte la pământ pentru a-i săruta acesteia picioarele. Avem în romanul de faţă paisprezece capitole, fiecare în parte putând fi citit ca proză de sine-stătătoare, fără a-şi pierde farmecul, fiecare în parte aducând întregului, ca într-un episod de serial de comedie cu accente tragice (cartea m-a dus cu gândul la serialul american My Name is Earl, fraza de început a romanului fiind copia fidelă a laitmotivului acestui serial), noi ipostase ale aceleaşi stări de fapt.

Cândva, într-un interviu, Lucian Dan Teodorovici a declarat că, dacă ar fi ca familia lui să sufere financiar din cauza scrisului său, ar renunţa oricând la el. În încheiere nu pot decât să-i îndemn pe toţi cititorii să cumpere această carte, să aducă aşadar bani în bugetul familiei Teodorovici, pentru a ne putea bucura şi pe viitor de cărţile acestui excelent prozator.

08 decembrie 2006

King şi Follett

E-n curs de apariţie Jumătatea întunecată a lui Stephen King. S-a anunţat pe site-ul editurii. Iată şi coperta:


Tot în aşteptare sunt şi două cărţi traduse de Linda, soţia mea. E vorba de două romane de Ken Follett, Scandalul Modigliani şi Mânia divină. Iată şi aceste coperţi:


Pe de altă parte, Influenţa ordinii naşterii e anunţată ca fiind deja în librării.

07 decembrie 2006

Vremea traducerilor

După o perioadă relativ degajată, după ce-am mai recuperat din lecturile ce riscau să treacă-n anul ce va să vie, după ce n-am scris niciun rând nici la roman(e), nici la volumul de povestiri - dar aici dau vina pe laptop, care a avut o cădere de calciu la hard şi-a trebuit să-i fac transplant de creier (noroc că i-am putut recupera amintirile) -, după ce-am apucat să dorm cât de cât toate orele nopţilor, iată că începe din nou sezonul traducerilor.

Nu mă plâng. Să nu se-nţeleagă asta. Fără să-mi dau seama, aşteptam cu nerăbdare venirea cărţilor de tradus. Simţeam aşa, o furnicătură în buricele degetelor, îmi dădea ghes daimonul tălmăcitorului. Abia acum, când tocmai mi-a adus poştăşiţa cartea şi contractele pentru RAO, îmi dau seama cât de mult am aşteptat momentul ăsta. Iar mâine - dacă nu tot azi - îmi vine şi cartea pentru Polirom. Iar săptămâna viitoare o aştept din nou pe poştăşiţă cu cartea de la Nemira. Începe să se contureze bine planul de lucru pe următoarele câteva luni bune.

Dacă e loc aici de-un regret mic-mic, atunci acesta e c-am fost nevoit să trimit înapoi tritonicilor cartea pe care mi-o dăduseră încă din octombrie şi de care nu m-am apucat din motive pe care le ştiu ei bine (şi le ştiau încă din octombrie!), dar nu atât de bine ca mine (cel puţin, nu-n toată complexitatea lor cu urmări directe-n viaţa de zi cu zi). Sunt criptic, ştiu. E bine aşa.

Prin urmare, să ne punem pe lucru. Editurile aşteaptă, cititorii aşteaptă şi ei. Sper să nu-i dezamăgesc nici pe unii, nici pe ceilalţi. Da, mulţumesc frumos pentru urările de spor în toate. Same to you all!

06 decembrie 2006

Familia 9 şi 10

Uite că m-am ţinut de cuvânt. Şi încă mai repede decât credeam. Am pus pe site ambele numere restante, 9 şi 10. Lectură plăcută!

05 decembrie 2006

Familia 7-8

În sfârşit am reuşit să pun pe site numărul dublu din vară al revistei Familia.

Sper ca până la sfârşitul săptămânii să fac acelaşi lucru şi cu numerele 9 şi 10. Ca să fim la zi. Între timp, vizitaţi-ne aici.

02 decembrie 2006

În ciudă

Nu ştiu alţii cum sunt (şi, sincer, nici nu mă prea interesează), dar pe mine nu mă prind deloc festivismele. Nu-mi plac gloatele strânse în locuri publice ori localuri cu diverse ocazii să serbeze un lucru concret sau, dimpotrivă, cum ne place nouă, românilor, unul abstract. Din perspectiva asta, aşa-zisa zi a României, dincolo de semnificaţia istorică pe care se aşează, nu-mi spune nimic.

Şi cum naiba să-mi spună când tot ce vezi sunt oameni amărâţi, zgribuliţi de frig, stând cu sufertaşul în mână la cozi nesfârşite, animaţi de speranţa că vor primi o porţie modestă de fasole prost fiartă cu spectrul unui cârnaţ plutind în ea? Cum să-mi spună ceva când auzi doar vorbe goale, gomoase şi duhnind de la o poştă a impostură şi fariseism, citite de pe foaie ori rostite şcolăreşte, poticnit din memorie? Cum să-mi spună oarece când steagurile, drapelele, stindardele, tricolorul neamului e scos de după dulap doar atunci, o dată pe an, şi atârnat aşa îmboţit cum e pe la toate colţurile de stradă, unde fâlfâie somnoros, aşteptând şi el parcă să treacă odată marele eveniment pentru a-şi relua tihnit hibernarea? Cum naiba să-mi zgândărească mândria când totu-i mohorât, pompieristic aranjat, când mă văd mereu pus pe marginea drumului, acolo unde, chipurile, îmi e locul, ca să privesc cu prostraţie şi veneraţie zecile, sutele de ostaşi dârzi ai ţării defilând în haine fie prea mari, fie prea mici pentru constituţia lor într-o cadenţă devenită instinct, nu convingere? Ce să-mi spună mie ziua României când, odată trecută, ai şi dat-o uitării şi tot ce-ţi mai doreşti e să-ţi organizezi Crăciunul şi Revelionul cât mai diferit de ziua cu pricina, adică în veselie sinceră şi-nfăşurat în căldura familiei, acolo unde în sfârşit te regăseşti?

Ziua asta stabilită prin lege ca fiind moment de bucurie n-are cum însemna ceva special pentru românii cât de cât dezgheţaţi la minte. Şi asta tocmai fiindcă-i prilej (oarecum impus) de reflecţie la lucruri de care te izbeşti zilnic şi care-ţi ronţăie câte puţin din neuroni, ca un şobolan hămesit. Ce altă expresie mai bună a "românismului" profund există decât acest moment când te vezi pus laolaltă cu oamenii care cu doar câteva ore în urmă se uitau dezaprobator la tine din spatele unui ghişeu, a unei uniforme de poliţist, a unui birou pe care-l întreţin numai şi numai din banii pe care singuri ţi-i iau din orice sumă-ţi trece prin mână, din orice muncă depui? 1 decembrie, aşa cum arată acum, cu semnificaţia pe care se vrea a o avea, este mai degrabă o palmă pe care ţi-o aplică peste obraz cu bădărănie un stat care-n tot restul anului nu face decât să te umilească-n continuu. E ca şi când un boiernaş rotofei şi grobian ar institui în propria-i casă o sărbătoare a familiei sale la care-i cheamă pe slujbaşi să se bucure că-l slujesc, servindu-i din vârful lingurii cu resturile de la masa de c-o seară înainte.

Nu, dom'le, nu-s mândru că-s român. Îs mândru că-s io şi că reuşesc în continuare să-mi duc traiul în ţara asta în ciuda ei. Când nici asta n-o mai fi posibil, pa şi pusi! Mă duc să fiu mândru de ziua altei ţări.

01 decembrie 2006

Gurgu reţetarul

Fiindcă s-a dus revista la tipar cu numărul dublu de iarnă, uite aici una dintre cele trei cronichete de la rubrica mea. Asta aşa, ca să vă stârnesc pofta şi să luaţi Familia de la chişcuri când o veţi vedea.

Demonstraţie de imaginaţie
Costi Gurgu, Reţetarium, Editura Tritonic, colecţia "fiction.ro", Bucureşti, 2006.

Citind în ultima vreme mai multe romane fantasy – iar romanul de faţă se înscrie şi el în acest subgen literar – am devenit tot mai convins că, dacă ar fi trăit în zilele noastre, Mihail Sadoveanu sigur l-ar fi îmbrăţişat cu succes în câteva cărţi. N-aş exagera prea mult dacă aş spune că Creanga de aur poate trece uşor drept primul nostru roman fantasy. Citind însă Reţetarium, convingerea asta mi s-a întărit definitiv. Să vedem de ce.

Ce altceva este acest fantasy dacă nu un basm modern, o lume fantastică populată de fiinţe cu tot soiul de înfăţişări şi puteri, un spaţiu unde farmecele şi comploturile sunt la ordinea zilei? E-un basm ce-a culisat zdravăn spre SF prin forţa lui vizionară şi prin acribia cu care totul, adesea, capătă explicaţii cât mai amănunţite. Acesta-i şi cazul cărţii lui Gurgu, unde întâlnim împăraţi (Regele Verde), nişte fiinţe antropomorfe numite „frili”, superioare versiunii lor feminine, „frilirele”, prin prezenţa-n organism a „gastrofizei” („cheia întregii arte şi filozofii gastronomice”), întâlnim uriaşul animal-oraş numit Carami, cetatea de scaun, cum ar veni, întâlnim temuţii duşmani SCederi şi întâlnim marea inovaţie a autorului, cea pe care se construieşte – măcar în intenţie – tot romanul, ştiinţa reţetariatului. Recunosc, mai mult acest din urmă element m-a dus cu gândul la Sadoveanu. Citind extrem de inventivele reţete presărate în şi între capitole de autorul nostru („Ursub înflorat cu garnitură de cartofi sălbatici de deşert”, de pildă, una dintre cele mai reuşite), nu poţi să nu te gândeşti imediat la cel mai mare vânător al literaturii noastre de până acum.

Însă cartea lui Costi Gurgu te mai duce cu gândul la cineva din perioada de început a romanului românesc. Morminiu, ucenicul marelui reţetar Plabos ucis în împrejurări dubioase, vine la curtea Regelui Reţetar Chatron Chat cu gândul clar de a-şi răzbuna învăţătorul (lucru pe care-l şi face), dar şi, mai mult decât atât, de-a căpăta rapid şi prin orice mijloace funcţia de prim reţetar al regatului. Putem vorbi aşadar de-un anume parvenitism şi de povestea devenirii unui personaj urmărit îndeaproape, aşa cum se întâmplă cu Dinu Păturică în romanul lui Filimon.

Iată câteva trăsături absolut neaşteptate pentru un roman fantasy. Punând lângă acestea şi imaginaţia debordantă a autorului, uneori chiar excesivă, redundantă, avem premisele unei cărţi de-a dreptul unice.

Din păcate, potenţialul acesta pare fie că n-a fost intuit întru totul de autor, fie că puterea lui de sistematizare şi concentrare i-a scăpat de sub control. Îl locul unei poveşti cursive, captivante, uluitoare, găsim o poveste sincopată, inegală, pe alocuri stagnantă, salvată din când în când de unele imagini unde intuim adevărata măsură a talentului lui Gurgu (de pildă, pasajul în care Morminiu conduce un adevărat comando prin măruntaiele Caramiului, cetatea-vie, spre rect, pentru a lua prin surprindere armata asediatoare a SCederilor). Nu o singură dată te surprinzi întrebându-te care e adevărata miză a cărţii. Fiindcă nu putem vorbi nici de „reţetariat” ca de-un adevărat motiv central, ci cel mult ca de-o „arie de susţinere”, nici de încercările lui Morminiu de câştigare a puterii, căci aceste încercări se pierd în noianul de intermezzo-uri. Dacă mai adăugăm la acestea şi lipsa unei redactări atente a volumului, volum ce abundă în virgule plasate împotriva tuturor normelor între subiect şi predicat, în virgule folosite de-a dreptul copilăreşte pentru evitarea cacofoniilor (nu ţin minte să fi întâlnit niciodată procedeul ăsta într-o carte ce-a primit „bunul de tipar”), în neologisme care nu şi-ar afla locul într-o proză de-o asemenea factură (la un moment dat, un personaj renunţă la „candidatura” sa pentru o anumită funcţie!), în cuvinte folosite cu sensuri greşite ori nepotrivite (cineva îşi „holbează ochii semnificativ”), dacă le mai adăugăm şi pe acestea, deci, ne dăm seama că sigur n-ar fi stricat o periere mai zdravănă a textului înaintea oferirii lui spre lectură marelui public.

Chiar şi aşa, trecându-le cu vederea, Reţetarium poate fi considerat un mare pas înainte pentru proza fantastică românească şi-o nouă demonstraţie de talent (chiar dacă nu întru totul „îmblânzit”) din partea unui scriitor care merită fără-ndoială urmărit şi pe mai departe.