17 aprilie 2007

Enormităţi peste enormităţi

Avertisment
În viaţa vieţilor voastre să nu daţi banii pe cărţi care poartă sigla Editurii Aquila '93. Cei care au făcut deja greşeala, sigur ştiu de ce zic asta.

Şi acum să mă explic.

Abia azi mi-au parvenit (vorba vine "mi-au parvenit": le-am cumpărat la jumate de preţ, marele avantaj al traducătorilor de la Aquila) ultimele două cărţi traduse de mine-n urmă cu un an şi alte două traduse de Linda în urmă cu vreo 3. Abia acum le-am frunzărit. Ei bine, lucrurile stau în felul următor:

Cea mai gravă dintre greşeli, Scandalul Modigliani de Ken Follett apare ca fiind tradusă de altcineva, nu de Linda. Dacă ăsta nu-i furt de proprietare intelectulă, spuneţi-mi Cuţu!! Altfel zis, nu cunoaşteţi careva care sunt paşii de urmat pentru o acţiune în instanţă pe treaba asta? Zău că nu ne încălzesc deloc promisiunile Editurii cu retragerea tirajului şi înlocuirea paginii de titlu. Cărţile-s bine-mersi în librării de mai bine de juma' de an!

Apoi: Jumătatea întunecată de Stephen King beneficiază de-o tehnoredactare de zile mari. Aşa încât, de la pagina 32 încolo (şi sunt vreo 650 de toate) liniile de dialog lipsesc cu desăvârşire. O bulibăşeală mai mare nici că se putea. Păcat de munca depusă de mine! Un scuipat în ochi, altfel nu ştiu cum să văd treaba asta. Dragi iubitori ai lui King, cu strângere de inimă vă spun totuşi: ocoliţi în librării cartea asta! E-o bătaie de joc în primul rând faţă de voi!

Tot de la Aquila putere a aflat şi soră-mea, Cristina, că singura carte tradusă de ea din germană a fost tradusă de fapt din... engleză. 1000 de destinaţii de vis sau aşa ceva se cheamă atlasul cu pricina.

Toate astea sunt lucruri de suprafaţă, vizibile oricui. De celelalte, modificările impardonabile şi idioate ale aşa-zişilor lor corectori (care, mai nou, după concedierea singurului tehnoredactor din... editură, fac şi munca asta), nici nu mai vorbesc... Deşi, zău, după câte idioţenii am întâlnit numai la o sumară frunzărire a cărţilor traduse de mine şi publicate de ei, modificări de genul "apendice - apendix", "mop - mops", "vernisaj - vernisare" şi câte şi mai câte, toate opera unor minţi creţe care nu-şi ştiu scrie probabil nici numele fără a-şi consulta cartea de identitate, deşi, ziceam, m-ar tenta să le tratez mai pe larg într-o însemnare separată. Dar nu ştiu dacă merită efortul.

În concluzie, nu vă lăsaţi păcăliţi de copertele frumos colorate în care-şi înveleşte Aquila produsele... literare. Dincolo de ele găsiţi dovada supremă a siluirii unei limbi române şi aşa destul de greu pusă la încercare în produse care nici măcar n-au pretenţia de-a fi... editoriale. Înfiorător!

13 aprilie 2007

Reparaţie

Uite că se poate. În urma însemnării mele de mai deunăzi, am primit un mesaj din partea librăriei "Bucureşti". Un mesaj reparatoriu. Bravo, domnilor şi doamnelor! Vă felicit şi pe această cale. Mai mult, cu ocazia asta am aflat că au efectuat modificări şi-n protocolul lor de promovare a cărţilor: orice autor va fi contactat de-acum încolo pentru a-şi da acceptul. Mă bucur că însemnarea mea a avut ecou. Sper să le urmeze cât mai mulţi exemplul. Bravo, domnilor şi doamnelor de la librăria "Bucureşti"! Bravo!

12 aprilie 2007

Camera de gardă 4

Da, recunosc, nu-mi mai spuneţi şi voi: n-am actualizat site-ul Familia. Şi, cu toată sinceritatea, nici nu ştiu când o să apuc să fac şi treaba asta. Nu foarte curând, oricum. E destul de mult de munca să transferi textele din Quark în Word, să le elimini silabizările, apoi să le muţi în pagină în FrontPage. Iar eu altă metodă nu cunosc. Aşa că... în egoismul meu, m-am gândit să pun aici măcar textele mele :P (parcă ăsta-i semnul care-nseamnă că scot limba!). Le-am unit sub titlul:

Baba comunistă şi femeia
Cosmo

Totuşi, înainte de-a le da drumul, o avertizare: astea-s textele necorectate, aşa cum le am eu în calculator. N-am chef să fac treaba cu Quark-Word şi, oricum, sigur o să-mi iertaţi eventualele scăpări. :P (na, că iară scot limba).

Trama comunismului
Dan Lungu, Sînt o babă comunistă, Editura Polirom,
Colecţia "Ego. Proză", Iaşi, 2007

Noi, ăştia mai tineri, care am prins comunismul doar în frageda pruncie, păstrăm amintiri destul de puţine şi oricum selective. Nesfârşitele cozi la ouă şi pânda din balconul strategic amplasat în spatele alimentarei, cu vedere direct la rampa de aprovizionare, se amestecă firesc pentru noi cu jocul cu elasticul sau şotronul desenat pe cimentul plin de pietre care şi acum, după atâţia ani, îşi aşteaptă acoperământul de asfalt. Noi nu prea aveam ce regreta din vremurile alea. Sunt însă printre noi şi altfel de oameni. Cetăţeni cinstiţi ai patriei foste socialiste, care s-au şi au fost formaţi încă de la primul zvâcnet de viaţă de acea orânduire socială, pentru ei singura orânduire socială posibilă. Oameni care, după ce s-au văzut în sfârşit scăpaţi din sătucul natal şi aduşi cu cetele la oraş, unde să construiască „socialismulmultilateraldezvoltat” printre straturile de ceapă şi roşii cultivate cu râvnă atavică în spaţiile verzi dintre blocuri, după ce şi-au clădit un întreg univers al relaţiilor bazate pe atenţii, s-au văzut la un moment dat bulversaţi de-o schimbare în care renunţaseră să mai creadă sau nu crezuseră niciodată.

E vorba de-o tragedie umană abordată până acum doar în treacăt în literatura ultimilor ani. Şi, în orice caz, văzută de obicei din perspectiva „omului capitalist”, gata oricând să-i înfiereze pe aceşti prizonieri pe viaţă ai sistemului care le-a reliefat întreaga geografie interioară. „Nostalgicii”, cum au ajuns să fie numiţi, trăiesc trama existenţei între două lumi: una care, deşi le-a oferit tot ce le trebuia pentru un trai (auto-)suficient, nu i-a luat în seamă decât în măsura potenţialului lor de participanţi supuşi, şi una care-i marginalizează tocmai datorită acestui potenţial.

Romanul lui Dan Lungu spune o poveste care, dincolo de măiestria indiscutabilă a scriiturii, are marele merit că aduce în sfârşit în discuţie frământările acestei uriaşe populaţii de „nostalgici”. Şi-o face tocmai din perspectiva lor, privindu-le de la un capăt la altul prin ochii Emiliei Burac, care care-n copilărie şi-a dorit doar să nu rămână „proasta satului”, să nu mai „calce tezicul”, ci să stea la oraş, să fie o doamnă. Istoria ei personală o cunoaştem cu toţii dinainte să citim paginile acestui roman, căci e istoria părinţilor noştri. Ce aflăm acum sunt gândurile ei sincere, cele pe care, cum am spus deja, nimeni nu se mai arată interesat astăzi să le pătrundă.

Situaţia e cât se poate de banală. Fiica Emiliei, Alice (nume cu sonoritate, ales de Emilia într-o încercare de proiectare asupra ei a aspiraţiilor sale nobile!), plecată în Canada şi stabilită acolo din aceeaşi pricină din care-şi părăsise satul natal şi mama, poartă lungi discuţii la telefon cu aceasta în încercarea de-a o face să voteze cu democraţii. Reacţia mame: „Sînt o babă comunistă, dacă nu ştiai”. De-aici încolo Dan Lungu ne poartă cu pricepere prin amintirile sepia ale femeii, punctează momente edificatoare din trecutul ei, construieşte un fel de pledoarie pentru susţinerea acelei afirmaţii revelatoare. Aflăm despre copilăria Emilie, despre zilele petrecute la oraş la nişte rude, despre ambiţiile ei de-a ajunge „în rând cu oamenii”, suntem martorii fugii ei şi-a înscrierii la liceu, a intrării „în câmpul muncii” şi toate câte decurg de aici. Apare şi Ceauşescu în câteva rânduri, evocat în glumele lui Mitu, „marea figură”, colegul de serviciu al Emiliei, cel care, după căderea comunismului, aceasta avea să afle cu uimire că fusese informator.

Romanul lui Dan Lungu este un studiu de caz. Este ca o fişă lămuritoare asupra vieţii pe care-a trăit-o „o victimă a vechiului sistem”, o justificare aproape a ceea ce-a ajuns aceasta în „noul sistem”. Este o carte care-şi aştepta demult apariţia şi, după lectură, nu poţi decât să te bucuri că povestea a scris-o Dan Lungu. Care, nu mai e nevoie s-o spun, ştie să aducă realul în ficţiune: lucru esenţial pentru un asemenea subiect.

Trama capitalismului
Cezar Paul-Bădescu, Luminiţa, mon amour, Editura Polirom,
Colecţia "Ego. Proză", Iaşi, 2006

S-a vorbit mult despre Cezar Paul-Bădescu cum că ar pune în pagină doar realităţi, mai mult chiar: realităţi personale. Habar n-am. Nu mă interesează. Important e textul, produsul final. Şi-n cazul Luminiţei..., textul este de-a dreptul tulburător. Nu-i găsesc în schimb nici păcatul visceralităţii, cel de care l-am mai văzut acuzat. Este, adică, o visceralitate în povestea pe care a trăit-o Cezar alături de Luminiţa, însă nu e nici pe departe una gratuită. Se înscrie perfect în substanţa istorisirii, îi dă formă şi-o accentuează.

Dar, mai mult decât lucrurile astea, eu am văzut în Luminiţa, mon amour o poveste tragică de dragoste. Un fel de Love story, filmul, numai că abrutizată de-o alt fel de afecţiune. Boala Luminiţei, un fel de frică de orice, chiar şi de frica însăşi, pune la încercare relaţia celor doi, o deformează şi-o face să degenereze, după eliminarea tuturor tratamentelor medicale, în manie religioasă. E uimitoare puterea de modelare a lui Cezar după sinuozităţile de temperament maladiv ale Luminiţei. E-o dovadă de neabătută iubire, orice s-ar crede. Aşa cum e-o dovadă şi a rezistenţei, a speranţei că, fiindu-i aproape şi oferindu-i sprijinul cu o supremă implicare, Luminiţa va ieşi la liman. Poate fi vorba, sigur (însă mergând pe-o deducţie cinică – la care, cum altfel?, ajunge şi Cezar la un moment dat), şi de-un masochism latent.

Interesant rămâne însă finalul acestei love story. Luminiţa îşi află însănătoşirea într-un nou mod de viaţă, unul aflat la antipodul celui prezentat de Dan Lungu în romanul său. Ea devine o adevărată femeie capitalistă, femeia Cosmo, care-şi conduce singură viaţa cu o mână de fier, descotorosindu-se desigur de Cezar, „povara”, care, rămas fără o raţiune de-a fi, cade la rândul lui în depresie.

Sigur, s-ar putea spune că povestea e angajată, că prezintă doar o latură a... realităţii. Păi, cum altfel să fie? întreb. Luminiţa, mon amour e povestea lui. Şi e bine că-i aşa. Fără-ndoială că – dacă tot veni vorba de romane aşteptate – nu va întârzia mult să apară şi romanul ei. Cu titlul, poate, de Jurnalul Luminiţei. Poate în colecţia Chic.

06 aprilie 2007

Urare

Dar, cu toată mâhnirea asta, să nu uit totuşi că imediat dau Paştile peste noi şi să vă urez... cum se spunea?...

SĂ VĂ ADUCĂ IEPURAŞUL TOT CE VĂ DORIŢI!

In memoriam Bobby

Tristă veste am primit astăzi de la Baia Mare. Scumpul nostru căţeluş Bobby, pe care îl ştim de mic şi de creşterea căruia s-a ocupat regretatul tată al Lindei, a murit azi noapte. Şi-a murit într-un fel absolut stupid. După ce, cu o zi înainte, copiii îi aruncaseră mingea preferată într-un butoi cu apă şi după ce o zi întreagă nu s-a mişcat de lângă acel butoi, azi noapte şi-a luat inima în dinţi şi a sărit după ea. Şi n-a mai putut ieşi. Şi s-a înecat. L-au găsit dimineaţă bunicii Lindei. Avea doar cinci ani.

O să ne fie dor de veselia lui, de bucuria care i se citea în ochi atunci când ne vedea, de buna dispoziţie pe care ne-o inspira tuturor. Sper că există un rai şi pentru căţei şi sper că Bobby a ajuns acum acolo. Şi că se joacă de mama focului cu mingea preferată.

Către Copipeişti

Absolut din întâmplare am dat ieri seară peste site-ul unei librării care-şi spune "Bucureşti". Ca majoritatea librăriilor, şi "Bucureşti" vinde cartea lui Răzvan Rădulescu, Teodosie cel Mic. Până aici totul bine şi frumos. Bravo lor! E-o carte excelentă, e bine să ajungă la cât mai mulţi. Problema-i că-n chip de prezentare a romanului apare textul cronichetei pe care am publicat-o în revista Familia şi-apoi am lipit-o şi pe blogul de faţă. Unde-i problema aici? Sigur ştiţi. Pe mine, chiar dacă apar menţionat la capătul textului cu nume şi adresă de blog, nu m-a întrebat nici naiba dacă-s de acord cu treaba asta. Aş fi fost, de ce să nu fiu?, dar aici vorbim de-o lipsă crasă de bun simţ, de-o meteahnă care văd că-ncepe să-i caracterizeze pe tot mai mulţi. Şi nu-i bine, nu-i frumos, zău că nu-i frumos.

Oameni buni, dragii mei posibili Copipeişti, înainte să mai faceţi una ca asta, rogu-vă, trimiteţi-mi un mesaj e-mail şi vă promit că răspunsul o să fie afirmativ. Uite, vă scutesc şi de laboriosul clic pe Site personal din dreapta paginii şi vă ofer adresa mea de e-mail: mirceapricajan@gmail.com. Folosiţi-o cu încredere. Mulţumesc.

P.S. 13 aprilie: De admirat. Cu promptitudine, librăria "Bucureşti" şi-a îndreptat greşeala. Citiţi aici.

Înnoire

În urmă cu vreo patru ani mi-am cumpărat primul laptop. Un Toshiba Tecra nu-ştiu-ce-număr. Second hand, desigur. Erau destul de scumpe pe-atunci până şi astea. Am dat pe el mai bine de trei salarii cum câştigam în vremea aia în calitate de colaborator la o gazetă locală. Adică vreo 16 milioane. Nu-i vorbă, a mers bine la-nceput, am fost foarte mulţumit de el. Dar în urmă cu doi ani - cred că nu greşesc - a început să dea semne de "orbul găinilor". Ce-nseamnă asta? Când îţi era lumea mai dragă, pe când te chinuiai mai abitir să reciteşti şi să suceşti topica unei fraze în aşa fel încât să sune cât mai româneşte, ei bine, taman atunci îşi închidea imaginea. Nu de tot. Mai puteai încă să vezi o umbră a textului. Da' numa' bine nu pica, vă zic cu mâna pe suflet. L-am luat de nenumărate ori la palme, l-am plesnit cum nu mai plesnisem nimic de ani buni, de când eram "fericitul" deţinător al unui 486 mai cârpit chiar şi decât creatura doctorului Frankenstein. În fine, la început se-ntâmpla destul de rar lucrul ăsta, era tolerabil. De-o lună încoace însă, cine să-l mai înţeleagă? Zici că-l apucase amocul. Tot la trei-patru minut închidea ochii. Îi apăsam butonaşul pe care-l apasă clapeta la închidere, îşi revenea pentru alte trei-patru minute, apoi o lua de la capăt. Azi aşa, mâine-aşa... şi alaltăieri (observaţi, vă rog, frumuseţe de talent de povestitor!!) şi-o fi zis că gata, am funcţionat destul, m-ai exploatat îndeajuns, e timpul să trag pe dreapta. Şi-a închis ochii pe veci.

Aşa că ieri, pe-un soare şi-o căldură nemaipomenite, am bătut tot oraşul în căutarea unui laptop nou. De data asta chiar nou. Ş-am găsit, dom'le, să nu-ţi vină să crezi. Am găsit o mândrie de Packard Bell cu de toate-n el, cu două inimi, cu rami suficienţi (500 şi ceva), cu hard mărişor (80 Gb), cu tastatură bună de clăpăcit toată ziua, baterie din 8 celule (cică asta o face să dureze mai mult)... Ce mai, numa' bun să te făleşti cu el. Şi deloc scump, dacă vă-ntrebaţi. Două mii trei sute de roni bătuţi pe muchie.

Îmi pare rău de bătrânul Toshiba, n-ascund lucrul ăsta. L-am pus în sertar şi sper să găsesc un meşter faur care să-l poată resuscita, aşa încât să-l folosească Linda măcar înc-un an, doi, când probabil c-o să-l scoatem definitiv la pensie. În acelaşi timp, nu pot să nu mă bucur de bijuteria asta de Packard Bell! Îs sigur că pricepeţi sfâşierea pe care-o încerc, gustul de dulce-amar, nostalgia îmbinată cu bucuria pentru viitor. Aşa că închei aici. Mă duc să văd ce mai ştie Packy.

04 aprilie 2007

O chestie faină

Am dat peste treaba asta pe mai multe bloguri. Şi mi-a plăcut. Aşa că uite cine-aş fi eu judecând după câteva alegeri.

Premiile Kult 2006

Azi, la ora 6 jumate după-masa, la librăria Cărtureşti (Magheru) din Bucureşti, se împart premiile Kult pentru anul 2006. Din câte am priceput, o să fie ceva despre asta şi pe TVR Cultural, la jurnalul de seară. Mi-am fixat ceasul. Sper să nu uit. Am tendinţa.

Mai multe despre ce-nseamnă premiile, cine le dă, cine s-ar putea să le primească aflaţi cu un clic pe afişul de mai jos. L-am preluat de la Horia Nicola Ursu.
Trebuia s-ajung şi eu pe-acolo, trebuia să mă văd cu nişte lume, da' am rămas acasă din motiv de muncă. Doar cineva tre' să se-ngrijească şi de cărţile care-ar putea intra în vizor pentru premiile de anul viitor, nu? :-)

29 martie 2007

Mântuirea lui Lisey (aka Lisey 3)

Am isprăvit şi Povestea lui Lisey. A durat o ţâr' mai mult decât am preconizat (cu aproape două săptămâni mai mult!!), da' să zicem că s-a justificat întârzierea prin natura textului - mai mult decât să traduc, am făcut pe detectivul lingvistic. Nu-s multe invenţiile lui King şi, cine-i cunoaşte stilul, ştie că-i place să bată şaua cu ele până pricepe şi calul, da' au fost destul de nasoale, le-am tot schimbat pe parcurs.

... În fine, am crezut c-o să am mai mult chef să scriu despre cartea asta, dar nu-i aşa. Prin urmare, o las baltă şi-mi iau câteva zile libere. Mi-am şi cumpărat o bere, m-am instalat într-un loc comod cu lumină potrivită, am tras alături teancul de cărţi restante şi, măcar până luni, o să citesc din pură plăcere.

26 martie 2007

Leap-leap-leap-ş'aşa! Ţurai, ţa!

Bun, mi-am luat leapşa de la Gheo. Am promis că astăzi, după ce voi fi încheiat tranzacţia de care o să se bucure ffffffffffff mult Statul Nostru Naţional Indivizibil şi Mitocan, o să-mi pot vedea mai uşurat de joaca asta interesantă. Ei, uite că-i chiar aşa. Prin urmare, să-nceapă distracţia:

1) Vorba preferată: E-o zi frumoasă, hai să nu ne enervăm. (Pe-asta mi-o spun mai mult mie, în gând, d-aia cunoscuţii n-or să mi-o recunoască.)

2) Vorba nesuferită: Şi alţii ce zic/ce-au făcut? (Asta cred că-i o sechelă din pruncie, când n-ajungea dacă luam un 9 la şcoală, atâta vreme cât mai luase cineva un 10. Dar se poate aplica în absolut orice situaţie.)

3) Drogul favorit: Ţigările, se pare. Şi, mai nou, Pepsi.

4) Zgomotul, sunetul preferat: Ropotul ploii în pădure. (Cu singura condiţie ca eu să mă aflu la adăpost, într-un loc uscat şi călduros. E valabilă şi varianta cu ninsoarea, da' asta parcă nu face cine ştie ce zgomot.)

5) Zgomotul nesuferit: Orice zgomot atunci când încerc să mă concentrez. (Mai ales când îmi stă câte-un cuvânt pe limbă, Ăla Perfect, dar se-ncăpăţânează să-mi ţopăie în faţă altul, Ăla Banal! De obicei, de enervare, îl las pe Ăla Banal cu gândul c-o să revin şi-o să-l modific, lucru care, spre ruşinea mea, nu se-ntâmplă atât de des pe cât mi-ar plăcea.)

6) Înjurătura sau blasfemia recurentă: Mi-am dobânit parcă un titlu de glorie ca persoană care nu înjură niciodată. Totuşi, în singurătatea mea, îmi mai scapă câte-un inofensiv: Ce puii mă-sii?

7) Pe cine punem pe viitoarea bancnotă? Pe oricine. Oricum ne interesează doar valoarea ei.

8) Meseria pe care n-aţi fi vrut s-o faceţi: Orice are legătură cu înălţimile. Dar şi cu ştiinţele exacte.

9) Planta, arborele sau dihania în care v-aţi reîncarna: Dacă n-ar avea viaţa atât de scurtă, aş spune pisică. Dar parcă nici ţestoasele Gallapagos nu duc un trai prea palpitant. Aşa că -- tot om. Măcar asta ştiu cum e.

10) Presupunind că Dumnezeu există, ce v-ar spune dupa moarte? Dacă-i vorba de Dumnezeul habotnicilor, sunt şanse bune să nici nu mă văd cu el. Altfel, wellcome on board! Have a nice stay!

Ups, că era să uit s-o dau mai departe. Buuun, ia să vedem noi pe cine mai încălţăm. Să zicem aşa: pe Lucian Dan Teodorovici, că n-a mai scris cam de multişor pe blog, pe Costi Rogozanu, că trebe şi el implicat în fenomenul ăsta, pe Gelu Vlaşin, că tot şi-a inaugurat şi el blogul de curând ş-ar fi păcat să nu guste din plăcerile lui, iar în încheiere... să-l numim şi pe Jean Lorin Sterian, aşa, pur şi simplu, pen'că-s curios. Nu ştiu câţi dintre aceştia calcă pe aici, da' sper să le ajungă măcar pe ocolite la ureche că le-am dat piiiua! Oameni buni, dacă vă face plăcere, prindeţi-vă-n joc! :-)

19 martie 2007

Stat rimează cu căcat. Oare de ce?

Băi, fraţilor, băi, trăim într-un stat de tot căcatu'. (Iertată-mi fie eleganţa.) Nu că n-aş fi ştiut, da' am acum un motiv s-o ştiu şi mai bine. I-auzi, mării, ce le fătară minţile mintoşilor de la cârmă: să impoziteze ei cu 3% orice tranzacţie imobiliară efectuată la mai puţin de 3 ani după achiziţie. Dup-aia îs mai blânzi, recunosc: vor doar 2%. Porcăria asta a intrat în vigoare de la 1 ianuarie anul ăsta al Domnului, deci e-o prospătură absolută. Vă zic şi vouă, acu', să ştiţi cumva dacă vreţi să vindeţi v'o casă, v'un pământ, v'un apartament - ridicaţi şi voi preţul cu 1-2-3 mii de euroi acolo, ca să vă iasă apoi pârleala. La noi nu-i aşa mare tragedia, că pârleala iese oricum, da' te face să spui câteva de dulce românaşilor noştri conducători atunci când te vezi furat în halu' ăsta. Că-i furt la drumu' mare, orice s-ar zice, furt cu notaru' de faţă.

17 martie 2007

Fuse şi se duse

Ni s-a luat o piatră de pe inimă. Ieri am vândut apartamentul. Oricât de prost negociator aş fi, eu zic c-am operat bine. Oricum, amândoi (tustrei, că-i şi Axi la mijloc, chiar dacă el nu prea pricepe ce se-ntâmplă - sau mă-nşel?!) suntem foarte mulţumiţi. Şi cum altfel să fim când, pe lângă suma obţinută, mai putem rămâne-n el până în august, când vom sări direct în casă?

Aşadar şi prin urmare, îmi pot vedea liniştit de treabă, fără să mă preocupe gândul unor mutări sâcâitoare în chirie. Să fie-ntr-un ceas bun! :-)

13 martie 2007

Lisey 2

Cine-ar fi crezut, oameni buni, că Maestrul şi-a ascuţit atât de bine pana pentru cartea asta? Poate că povestea-i puţin cam... manieristă, nimic de zis, da’ stilu’, măi-măiculiţă, acilea-i de găsit izbânda. Are-o vervă de zile mari King în cartea asta, simţi că respiri alt aer, te lasă mască unele invenţii lexicale. Şi, de n-ar trebui s-o traduc, aşa de mult m-ar bucura toate! Aşa m-aş bălăci în textul ăsta! Aşa însă, stai ca bou’ în faţa monitorului, caută posibile etimologii, caută sinonime şui, îmbină-le, scurtează-le, fă-le să formeze noi cuvinte, da’ nu orice fel de cuvinte: d-alea flexibile, uşor de modificat cu articole pro- şi post-clitice, uşor de declinat şi toate alea. Modifică înjurături deja existente (fuck e-n cartea asta smuck), ţine seama de expresiile recurente, redă-le întocmai de fiecare dată, fii atent la gradarea intensităţii de expresie a anumitor termeni... Şi multe altele. Cam prea multe. Plus enervantul „the one Scott would have called” pentru aproape tot ce mişcă. Adică, înţeleg că tre’ să-l pui în lumină pe Scott ca romancier de geniu, mare inventator de cuvinte, mare „pescar” în „balta cu expresii”, da’ totuşi... las-o mai moale, ce foterea mă-sii! Însă trebe să zic – că altfel explodez – câtă fericire am simţit când am găsit o traducere bună pentru „bad-gunky”. Nu zic care, vă las s-o depistaţi singuri când o să citiţi cartea.

A, şi încă un lucru: un HUOOOO! mare şi urât pentru cel/cea care-a tradus romanul în italiană. Semplicissimo, tropo semplicissimo. Cazzo!

09 martie 2007

Curăţenie de primăvară

Am făcut puţină curăţenie printre cărţile şi linkurile de pe blogul ăsta. Printre cărţi fiindcă stăteau deja cam prea de multişor pe-aici (oricum, cine vrea să afle ce-am tradus poate merge pe site-ul meu la secţiunea Volume traduse), iar printre linkuri fiindcă pe cele eliminate am ajuns în ultima vreme să le vizitez foarte rar. Plus de asta, îmi place să fie cât mai clară pagina - a se vedea şi noua albeaţă a şablonului ales. :)

08 martie 2007

Camera de gardă 3

A ieşit din tipar primul (!!!) număr pe anul acesta al Familiei. Da, ce vă miraţi? E primul. La al doilea acum se lavorează, sub atenta (ce să zic!) îndrumare a subsemnatului. Cum termin lucrul la Lisey, cum îl transform în html şi-l pus pe noul uv.ro alături de numărul dublu din iarnă. Până atunci, iată textele de la rubrica mea:

Teodosie, Zizi şi... horror

Musai de citit
Răzvan Rădulescu, Teodosie cel Mic, Editura Polirom,
Colecţia „Ego. Proză”, Iaşi, 2006.

Rareori îţi este dat să citeşti o carte mai clară, mai cursivă, mai bogată şi mai precisă lexical ca Teodosie cel Mic de Răzvan Rădulescu. Sună bombastic şi nerealist fraza dinainte, însă e cât se poate de exactă. Cred că oricine a citit deja cartea este de-acord cu mine. Avem în romanul acesta o neîndoielnică reuşită epică, un text bine dospit, ticluit în cel mai mic detaliu, un mecanism care – măcar pentru urechea mea – nu scârţâie din nicio încheietură.

E-un basm. E-o poveste, cum circulă vorba astăzi, fantasy. E-o istorisire care se desfăşoară într-o Muntenie modificată geografic, unde Bucureştiul rămâne totuşi capitala de iure, dar unde Ottoburgul pare a fi cea de facto. Un spaţiu împărţit în două de-un fel de Mare Zid (Românesc?!), la sud aflându-se domeniul bufniţei Kaliopi – Căpşunăria – şi cel al minotaurului Samoil – Ciupercăria –, iar la nord un hibrid dintre acestea, Valea Căpercilor, unde-şi împart dominaţia Somnul Protector (Oliviu pre numele lui mic), un peşte cu porniri despotice, şi Otto, pretendentul la tronul păstrat liber până la atingerea vârstei înscăunării de către Teodosie cel Mic. Acesta din urmă, aflat la vârsta cunoaşterii, este protejat şi îndrumat de Pisicâinele Gavril, dar şi de Fantoma Otiliei, care-l poartă prin căi specifice basmului atât la Cipercărie, cât şi la Căpşunărie. O importanţă covârşitoare o are şi plebea, furnicile adică, divizate şi el în două tabere, cele verzi şi cele vinete. Tot ca-n orice basm, nu se poate să nu existe şi un balaur. Ei bine, al lui Rădulescu poartă inspiratul nume de Marele Monstruleţ, un fel de Shrek care se umflă şi se dezumflă după cum o cere situaţia şi care trăieşte de pe urma reputaţiei câştigate în trecut. În linii mari, aceştia sunt actorii principali.

Ţara e în fierbere. Nesiguranţa pluteşte în aer şi comploturile se ţes continuu. Se leagă alianţe între duşmani, dar şi între prieteni. Se duc lupte de gherilă pentru capturarea lui Teodosie, care scapă ca prin urechea acului. Este capturat în schimb Pisicâinele şi dus în temniţele din Ottoburg, unde Măritul Otto se pregăteşte de atac. Urmează o evadare, urmează – cum altfel? – o trădare. Mai urmează şi o luptă, o parodie parcă a celeia din faimosul Stăpân al inelelor, unde orcii sunt înlocuiţi cu furnici luptătoare, iar Sauron cu un peşte în acvariu blindat. Teodosie, prinţul moştenitor, asistă la toate acestea în lanţuri (ajuns totuşi prizonier) cu interesul pe care l-ar manifesta orice copil în faţa ecranului de televizor.

Pentru cei care încă n-au citit cartea, n-am să comit imprudenţa de-a dezvălui deznodământul. Cu toate că marele merit al romanului stă nu atât în plot, cât în naturaleţea naraţiunii, a flerului şi-a ochiului ironic al autorului. În definitiv, asta susţine orice poveste, asta te face să întorci pagină după pagină, păstrându-ţi atenţia trează până şi pentru cea mai slabă zvâcnire a intrigii. Spun cu mâna pe inimă: Teodosie cel Mic face toţi banii!

Surâsul strepezit
Tudor Călin Zarojanu, Copiii asfaltului,
Editura Fundaţiei Pro, Bucureşti, 2006

Dacă la Răzvan Rădulescu am găsit un fantastic ironic, în cartea de proze scurte a lui Tudor Călin Zarojanu găsit un nu mai puţin de ironic real(ism). Copiii asfaltului vorbeşte despre generaţia celor crescuţi în oraşul-furnicar socialist, între blocurile de beton armat şi-n lumina soarelui reflectat în geamurile chituite, cei care toată copilăria au bătut cimentul trotuarelor jucând şotron sau au suflat păpădiile culese din crăpăturile asfaltului. Vorbeşte despre aceştia pe un ton rememorativ, uneori nostalgic, uneori amar-ironic, niciodată însă autorul scufundându-se cu totul în materia poveştii. Dimpotrivă, de la un capăt la altul, fie că-i vorba de istorisirea faptelor ce-au dus la consumarea primului act sexual („Sex sub Ceauşescu” – titlu inspirat, dovedindu-şi până la urmă şi sensul propriu), fie de instantaneele – aproape ca nişte flash-uri de bliţ – care-l au în centru pe Zizi, sau de caznele... automobilistice prin care trece personajul din „Calul de dar (Proză bestială – prietenii ştiu de ce)”, autorul (a nu se confunda întotdeauna cu naratorul) ţine să-şi facă simţită prezenţa, ajungând chiar ca-n ultimele povestiri să se-mbine cu naratorul – „Mic tratat de radioactivitate” este de-a dreptul o mărturie a acestuia, un text-CV. De altfel, nota predominantă a acestei colecţii cred că e tocmai acest ton auctorial-implicat.

Una dintre armele folosite de Tudor Călin Zarojanu aici este umorul. Care, chiar dacă uneori este cam prea căutat, de cele mai multe dăţi (de)curge firesc, plăcut, având – desigur – reacţia scontată. „Dacă v-a pufnit râsul, vă invit cu seriozitate să lăsaţi naibii cititul, poate aveţi de curăţat nişte cartofi, ceva.” (p. 30) – ne apostrofează la un moment dat, uşor mucalit, pentru ca apoi să ne ofere noi motive de râs (la fel de... mucalit). Noroc că-n timpul lecturii n-am avut de curăţat cartofi.

Una peste alta, Copiii asfaltului adună proze de calibre diferite, cu mize diferite, unele aparent nelalocul lor, însă toate oferind frânturi din viaţa unor oameni născuţi, crescuţi şi influenţaţi de „idilica” viaţă la oraş. Şi oricâtă amărăciune pare să transpire umorul lui Zarojanu, concluzia lui este – aici vine lovitura de graţie – una optimistă: „Dacă ţăranii se raportează filosofic la moarte, copiii asfaltului se raportează la viaţă, fie ea oricât de obositoare, fie ea chiar dementă.” Şi dementă, într-adevăr, este.

Horror la index
Florin Mircea Tudor, Dicţionar horror, Editura Institutului European,
Seria „Dicţionarele imaginarului”, Iaşi, 2003

Am pus mâna cu o întârziere de, iată, patru ani pe acest dicţionar extrem de documentat şi bine alcătuit. Universitarul ieşean Florin Mircea Tudor e-un vechi cercetător al fenomenului horror, traducând în acelaşi timp cărţi de, printre alţii, Graham Masterton şi Clive Barker. Nici nu vreau să-mi imaginez cum i-a arătat camera de lucru cât timp a strâns materialul pentru acest volum impresionant de peste 500 de pagini în format mare, volum care, anunţă autorul, va fi adus la zi cât de curând.

Pe scurt, găsim aici biografii bine scrise şi bibliografii complete ale mai tuturor scriitorilor importanţi care au cochetat sau au îmbrăţişat făţiş acest gen literar, de la E. A. Poe, Nathaniel Hawthorne, Sir Arthur Conan Doyle, H. P. Lovecraft, Ray Bradbury şi până la Bret Easton Ellis, Stephen King, Peter Straub, Ramsey Campbell, John Farris, Robert McCammon şi reprezentanţii noului val Jack Ketchum, Douglas Clegg, Bentley Little. Pe lângă acestea, fiecare prezentare cuprinde lista ecranizărilor, a traducerilor în limba română şi o selecţie a referinţelor critice. Însă autorul nu se limitează la atât. A documentat şi principalele motive şi teme ale literaturii, culturii, cinematografiei, dar şi activitatea celor mai de seamă regizori (Alfred Hitchcock, Brian de Palma, Wes Craven, John Carpenter, David Cronenberg) şi actori (Lon Chaney [Jr.], Bela Lugosi, Christopher Lee, Boris Karloff). Avem la dispoziţie şi un indice de traducători români, o cronologie horror, o listă a mai multor topuri literare realizate de-a lungul timpului, un top cinematografic şi un indice de pseudonime. Cu alte cuvinte, avem la îndemână un dicţionar în toată puterea cuvântului, cu tot aparatul tehnic de trebuinţă, numai bun de folosit de către cei interesaţi de fenomen.

Ar mai trebui, poate, spus că acesta e un demers unic pentru România, că, deşi nu este/nu poate fi exhaustiv, reprezintă singurul material de lucru temeinic pentru cercetătorii români ai genului. Şi încă e unul foarte bun, parcă am mai zis-o.

01 martie 2007

S-a dus şi nr. 20

A luat şi Crash drumul Editurii. Mergem înainte cu Lisey, că înainte era mai bine - după cum circulă vorba-n târg.

28 februarie 2007

Familia într-o casă nouă

Am reuşit să mut pe-un nou server revista Familia. O găsiţi de-aici înainte la adresa www.revistafamilia.uv.ro. Deocamdată acolo sunt doar numerele 5, 6, 7-8, 9 şi 10 din 2006. Urmează să văd ce mai pot recupera din alte calculatoare. Cât mai mult, sper.

Ce carte sunt

Din blogul lui Luciat am ajuns şi io să dau testul ăla cu cartea care este... ăăă... care eşti, adică sunt. Eu sunt o carte. Asta:



You're To Kill a Mockingbird!
by Harper Lee
Perceived as a revolutionary and groundbreaking person, you have changed the minds of many people. While questioning the authority around you, you've also taken a significant amount of flack. But you've had the admirable guts to persevere. There's a weird guy in the neighborhood using dubious means to protect you, but you're pretty sure it's worth it in the end. In the end, it remains unclear to you whether finches and mockingbirds get along in real life.

Take the Book Quiz
at the Blue Pyramid.

27 februarie 2007

Lisey 1

Traducerea înaintează bine. Sunt în grafic. E puţin mai complicată decât ce-am tradus până acum din King, e-o naraţiune mai atent construită, mai elaborată, cu planuri narative multiple şi-o droaie de exprimări regionale (+ vocabularul inventat al soţilor Landon), dar nu mă plâng. În definitiv, nici nu mă aşteptam la altceva. Şi, cred c-am mai spus-o, îmi plac provocările. Aşa că-i dau înainte. Revin mai încolo cu un "raport" cât de cât consistent.