Axi - viaţă de pisică

Linda şi cu mine avem un pisic de bibliotecă. Da, da, chiar aşa. Din clipa când l-am adus acasă s-a furişat în spatele cărţilor. N-a ieşit de acolo trei zile. Până ce-a citit tot raftul, presupun.


E-o siameză pur sânge şi trebuia să-l cheme Max. Ni l-am dorit de când ne-am mutat la casa noastră şi-am văzut câtă linişte şi nemişcare e-n jurul nostru. Toată perioada sărbătorilor de sfârşit de an (2005) am căutat pe la pet shopuri, cunoştinţe, veterinari... Nimic. Doar în Cluj erau câteva, dar nu puteau fi aduse decât după ce se îmbuna vremea. Aşa că l-am găsit abia în ianuarie, printr-un anunţ din ziar. Am dat 100 de roni pe el şi tranzacţia s-a efectuat la ultimul etaj al unui bloc socialist sumbru, igrasios, urât mirositor, cu geamuri sparte. N-am intrat în apartamentul cu pricina. Proprietarul - un individ suspect, călăritor de biciletă, cu căciulă rusească pe cap şi-n ochi c-o căutătură de băutor înveterat de vodcă - nu ne-a dat voie să intrăm. Am aşteptat pe palier până ce s-a întors cu câte-un motan în fiecare braţ. Şi la subsioară c-o carte de specialitate, să ne demonstreze că mâţele lui seamănă cu cele din poze. Semănau. L-am vrut pe cel mic, de doar 3-4 luni...


N-am putut să-i spunem Max. Pur şi simplu nu i se potrivea. Ne-am gândit la un diminutiv: Maxi. Ceva tot nu suna ca lumea. Aşa că, după îndelungi consilii de familie, am renunţat la m-ul iniţial şi-a rămas Axi. După câteva luni bune, a început chiar să răspundă la el...


De-atunci a trecut mult timp... Eh, nu chiar aşa mult, dar îmi place cum sună ca formulă de mijloc. Axi a trecut prin multe, noi aşijderea. A înghiţit la un moment dat un fir dintr-un spic de grâu, a vomitat toată ziua, noi am gonit ca nebunii prin oraş în căutarea unui cabinet veterinar deschis (era a doua zi de Paşti), n-am găsit nimic, l-am sunat întruna pe veteriarul lui personal (care era plecat, ca tot omul, la iarbă verde), i-am vârât pe gât ulei, i-am plâns de milă... Spre seară a venit veterinarul, l-a anesteziat, l-a cercetat bine şi-a plecat. "Dacă supravieţuieşte până mâine, mai are multe zile de trăit", ne-a spus... încurajator. A avut zile...

După multe încercări, am reuşit să-l împrietenim chiar şi c-un câine. La început a fost bănuitor, s-a uitat chiorâş la Lucky, l-a ocolit şi de câteva ori chiar a sărit la el să-l bată (noroc că lui Lucky îi plac pisicile şi nu l-a luat în serios). Aseară, Axi s-a lăsat pentru prima dată lins de Lucky. Acum miaună (de fapt, doarme, dar va mieuna imediat ce va deschide ochii) şi am o bănuială că i-e dor nevoie mare de Lucky.


Axi stă mult timp la geam, se uită afară, miaună la păsările din copaci, dar, când vrei să-l scoţi pe uşă, îşi zbârleşte coada şi coama şi fuge cât ai clipi sub colţarul din bucătărie. Se uită de-acolo la tine cu ochi mari, rugători: "Lăsaţi-mă acasă, că mi-e bine aici" sau "Duceţi-mă afară, nu mai suport apartamentul ăsta!", nu ştim niciodată care. Ei, aseară am optat pentru varianta 2.


Acesta e Axi, pisoiul care, când prinde prilejul, mi se ajează pe tastatură (sau îmi varsă cafeaua pe ea), care, din joacă, dă aparatul foto de pământ şi-l strică, motanul care ne-a zgâriat canapeaua din sufragerie de i-a ieşit prin unele locuri vatelina, dar, în acelaşi timp, Axi e pisoiul care ne înveseleşte serile cu tumbele pe care le face prin casă, care ne linişteşte prin simpla lui prezenţă când simţim că ne stă sângele să fiarbă, e motanul pe care ni l-am dorit şi de care ne va fi foarte greu să ne despărţim.

Dar despre subiectul ăsta, al despărţirii şi-al motivelor lui, altă dată...

Miau!