Cărţi sfârşite

Pe lângă că sunt un cititor de croazieră, mai am şi păcatul de-a nu putea lăsa de-o parte o carte care e clar încă de la început că nu-mi place. Sau care mi se împotriveşte.

Cam ăsta a fost cazul şi cu Colecţionarul de istorie al Elizabethei Kostova. Am târât după mine cartea asta mai bine de-o lună jumate, am citit pe apucate din ea, apropiindu-mă de text doar din simţul datoriei de cititor consecvent. Bine, primele două-trei sute de pagini au fost OK. Stilul nu e prea bombastic, jocul cu povestea în rama ramei mi-a plăcut dintotdeauna, personajele sunt atractive, plus că doamna asta are-un dar fain de-a realiza o descriere reuşită. Problema s-a ivit când descrierile, personajele, jocul cu ramele s-au acumulat şi s-au tot acumulat, căutarea lui Drăculea înainta greoi, şontâc-şontâc, târâş-grăpiş... Până să ajung aseară să-l văd în sfârşit mişcându-se şi vorbind pe Drăculeanu, mi se acrise de atâta istorie locală - prea locală - şi descrieri de ţinuturi feerice ori sumbre. În orice caz, sunt bucuros să anunţ că, chiar dacă Ţeposul nostru s-ar mai afla încă-n viaţă (aşa zicând), n-ar fi decât un prăpădit de bibliotecar sihastru, un fel de istoric first-hand care-şi colecţionează propriul trecut (apropo, titlul în româneşte mi se pare deosebit de bine ales, bravos!) şi, atâta vreme cât nu ne simţim atraşi nici de arhivistică, nici de documentarea istorică, n-avem a ne teme cu nimic de atenţia lui. De-ar fi fost măcar cu 200 de pagini mai scurtă, cartea asta sigur m-ar fi cucerit. Că mie-mi place de bade Vlăduţ, nu de-alta.

Tot ieri am terminat şi Sharia Roxanei Brînceanu. Mi-a lăsat un gust dulce-amar. Nu voi spune multe despre ea. Am de gând să fac un grupaj pentru Familia în care să cuprind cărţile mai multor români ce se-ocupă de fantastic (până acum i-am fişat pe Marian Coman şi pe kultişti cu volumul lor Radharc - pe Mike cu Sara... lui am zis că-l las de-o parte, îl dau pe mâna colegului care ţine rubrica de cronică literară). Oricum, la nivelul execuţiei romanul e aproape impecabil. Roxana are mână sigură, precisă de romancier. Totuşi, lipseşte din text literatura, adică sentimentul - empatia. Poate că oi fi io de vină, nu zic nu, poate nu rezonez ca lumea la urban fantasy-ul ăsta, cine ştie. Mi s-a părut totul un fel de maraton fără spectatori. Păcat...

Nu ieri, ci alaltăieri am terminat (dacă stau bine să mă gândesc, alaltăieri am şi început-) o carte super haioasă: Marea aspiraţie de Tom Sharpe. Traducerea lui Gheo e din nou curgătoare, românească, firească... Subiectul... păi, piaţa editorială occidentală. Nu se poate povesti. Ar fi mai bine s-o citească fiecare.