Cell-ulită de scriitor

Mare, mare dezamăgire, oameni buni. De când am citit Colorado Kid (care, apropo, mi-a plăcut) să fi tot trecut vreo şapte luni. Între timp n-am mai pus mâna pe nicio carte de King, deşi-mi amintesc cu oarecare nostalgie de anii când, neavând cărţile lui în original, reciteam an de an, chiar şi de câte 2-3 ori, volumele traduse la Nemira. Aşa se face că pe unele le-am parcurs şi de câte 10 ori! Shining, de pildă, dar şi 'Salem's Lot, Christine, Misery, Carrie - de la Oraşul bântuIT încoace am lăsat-o mai moale. A urmat o perioadă de lecturi avide în engleză, luuungă perioadă, dublată apoi de vremea când pregăteam teza de licenţă şi când, neavând în format carte tot ce-a scris King, am scos pe hârtie A4 cu Times New Roman de 6 (şi nici măcar pe două coloane!) restul de volume - vreo 15 -, pe care le-am citit cu mare greutate. Şi-acum am teancul de "manuscrise" pe undeva prin beciul blocului unde stau părinţii. A fost o cursă nebună aceea, citeam cărţile cu o riglă ca să nu pierd şirul, mă opream frecvent ca să iau notiţe şi să-mi masez ochii împăienjeniţi. Dar n-a fost o corvoadă. Dacă era, abandonam ideea de la primul astfel de "volum" şi-mi alegeam ca teză de licenţă altceva, "Teme romantice la poeţii lakişti", poate.

Am aşteptat, deci, cu multă încredere primul roman adevărat scris de King "la pensie". Iar dezamăgirea e atât de mare, încât nici nu ştiu dacă are rost să mai scriu aici ceva despre ea. Totuşi, hai să-ncerc.

Să fie clar: nu-i o carte catastrofală (nu la figurat, că la propriu cam este), e-un roman pe care mulţi şi-ar dori să-l fi scris sau să-l scrie. Păstrează de la prima şi până la ultima propoziţie farmecul specific lui King, personajele intră ca tipologie în tradiţia lui, acţiunea nu lipseşte, ca de obicei, e susţinută bine de pasajele mai "statice", dar... Dar.

Pe lângă această găselniţă într-adevăr mare a dezumanizării cu ajutorul unui semnal transmis prin telefoanele mobile (de s-ar reuşi fenta, ar fi fără-ndoială o lovitură teroristă mai mare ca orice bombă chimică, biologică sau atomică), Mobilul nu oferă cine ştie ce altceva. O singură imagine mi-a rămas în minte, şi asta-i taman de la începutul celor 400 şi ceva de pagini. În secvenţa unde sunt urmărite primele efecte ale semnalului, un domn sobru, la costum de afaceri, care-şi plimba nestingherit câinele prin parc, este văzut aplecat deasupra patrupedului, ocupat să molfăie ceva. Ei, de molfăit domnul molfăie (sau molfăieşte?) urechiuşa drăgălaşului cuţu, care, suflet ascultător, nu fuge din mâinile - şi dinţii - lui, ci stă cuminte acolo şi chelălăie, scânceşte ca un prunc neajutorat. Asta-i imaginea cea mai pregnantă din carte, după mine, urmată îndeaproape de cea a unui stadion de fotbal noaptea, ticsit de "telnebuni" adormiţi, înconjuraţi de combine stereo din care se aud piese siropoase. Cam asta-i tot. Deznodământul nici nu merita aşteptarea.

Dacă From a Buick 8 s-a furişat fain-frumos de sub spectrul lui Christine, reuşind să-şi câştige singur locul în bibliografia autorului, tare mă tem că Cell (recte Mobilul) va rămâne ca o clonă cu zombie tehnologici a mult mai reuşitului The Stand (recte Apocalipsa). Şi-aici, după ce-au rămas ca prin minune în viaţă, o mână de oameni o iau la picior spre Maine, unde protagonistul, un desenator de comicsuri (OK, poate că profesia acestuia mai salvează puţin romanul, căci aproape fiecare scenă a cărţii pare ruptă dintr-o bandă desenată, şi precis nu-i întâmplător lucrul ăsta), vrea să-şi revadă fiul şi soţia de care se despărţise. Idee tipic americană, de altfel. Se-ntâmplă o droaie de lucruri pe drum, stârpesc ceata de zombie de pe acel teren de fotbal, îşi atrag asupră-le mânia altor zombie - a celui mai de seamă, Sfârtecatul, care-i de fapt un soi de reprezentare unică a fiinţei colective zombie (cam aşa cum e Gigi Becali pentru PNG) -, unul dintre ei moare tragic (Nick Andros all over again), ei reuşesc să-şi stăpânească emoţiile, merg mai departe urmând nişte semne aproape criptice şi-ajung la sfârşit. N-am să vă spun care-i ăsta, deşi n-aş strica lectura nimănui spunând-o.

Traducerea lui Dan Mihai Pavelescu e-n general bună, deşi sâcâie în a doua jumătate repetarea obsesivă a pronumelor personale (păstrate ca-n engleză), câteva pronume posesive redundante ("nu-şi credea propriilor sale cuvinte"), folosirea adjectivului "costeliv" chiar şi-atunci când e vorba de-un simplu deget sau de-un picior, păstrarea verbului "a putea" în corelaţie cu verbele ce exprimă simţuri (asta-i o greşeală extrem de frecventă la traducerile din engleză, asta şi păstrarea cu obstinaţie a gerunziului chiar şi-atunci când nu e nevoie: "te-am văzut mâncând", de pildă, în loc de "te-am văzut cum mâncai" sau "când mâncai") şi alte câteva lucruri mărunte la care nu mă mai opresc. Lăudabil e însă faptul că traducătorul aduce chiar bine în vorbirea românească înjurăturile, în funcţie de caz. După primele două, începi să te destinzi şi să înţelegi într-adevăr personajele (şi) după tiparele de limbaj vulgar.

Cam asta e. Un ultim lucru: citesc acum The Rising a lui Brian Keene, tot o carte cu zombie. N-am ajuns departe, sunt încă în primul sfert, dar, din câte-mi dau seama până acum, romanul ăsta-i muuult mai bun ca Mobilul. Oi reveni după ce-l termin şi vedem atunci dacă rămân la aceeaşi idee.