Nu mai ştiu sigur când am descoperit otereurile astea. Prin '95, parcă. Pe vremea când internetul venea pe firul telefonului fix, când îl aveai pe bază de cartele valorice a câte una sau cinci ore şi când se întâmpla rareori să te conectezi din prima (fără să sune ocupat, adică). Mi-amintesc că făcusem rost de-o parolă şi-un nume de utilizator de la cineva şi eram cel mai fericit că nu mai trebuia să-mi fac probleme decât de impulsurile Romtelecom. Aşa că mă plimbam prin Weblandia de la 10 seara până la ultima secundă dinainte de 7 dimineaţa. Câte nopţi am pierdut aşa!
În perioada aceea aveam un amărât de 486 nemţesc, mare cât masa de birou, care se închidea în partea din dos cu o cheie pe care n-o aveam (probabil fusese parte dintr-o reţea). Îmi luasem un CD-ROM de ultimă generaţie din Ungaria, care însă se încăpăţâna să nu funcţioneze decât după ce-i aplicam câteva şuturi abile din călcâi. A fost de asemenea o mare realizare când am reuşit să instalez peste Windows 3.1 revoluţionarul Windows 95. Aveam 16 Mb de RAM şi-un uriaş harddisk de 800 Mb.
Spun toate astea aşa, de dragul amintirii, al comparaţiilor. Ideea e alta: învăţasem să folosesc mIRC-ul şi găsisem un canal numai cu OTR-uri. Pe înţelesul tuturor, astea-s seriale radiofonice pulp din anii de glorie ai radiodifuziunii americane. Anii '40 şi '50, în mare parte. Deşi fişierele mp3 nu aveau mai mult de 5 Mb fiecare, reuşeam să-mi însuşesc ilicit doar câte 4-5 pe noapte. Pe multe le ascultam imediat ce se completa transferul.
Am strâns aşa vreo 7 CD doldora de tot soiul de seriale radio. Mai trebuie să recunosc şi că pricina cea dintâi a acestei pasiuni au fost fără-ndoială discurile de vinilin din copilărie, "plăcile" alea cu poveşti şi, mai spre adolescenţă, cu teatre radiofonice (de-atunci aş fi gata oricând să văd o piesă de Goldoni!). La fel, când am dat în boală cronică pentru Sadoveanu, adaptările după "Fraţii Jderi", "Baltagul" şi poveştile citite chiar de "Ceahlăul literaturii române", m-au obsedat luni întregi; le-am ascultat şi de câte trei ori pe zi la picupul cel portocaliu de voiaj, cu mâner şi capac ce se transforma în difuzor. Ăla da walkman!
Am şi uitat de CD-urile alea. Credeam că le-am rătăcit când cu mutarea. Întâmplarea a făcut însă ca, dând în căutările mele prin Weblandia peste un podshow (aşa-i zice acum, se pare) cu Shadow Falls, o poveste audio în 6 părţi cam aiurită, şi punându-mi în acelaşi timp ordine în vălmăşeala de CD-uri şi DVD-uri, să le găsesc pe toate 7 rătăcite printre CD-urile cu audiobooks (pe care n-am reuşit şi cred că nici nu voi reuşi să le ascult vreodată). Era acolo şi Inner Sanctum (preferatul meu, de departe), şi The Shadow, şi The Savage, şi Suspense, şi Black Museum, şi Box 13, şi BBC Ghost Stories, şi o droaie de altele. Am găsit şi versiunea lui Orson Wells a Războiului lumilor, şi dramatizarea unor povestiri de Bradbury (din Omul ilustrat, majoritatea), şi câteva din seria Alfred Hitchcock presents, şi Monkey's Paw a lui W.W. Jacobs (excelentă!)...
N-am avut timp să le re-ascult pe toate, vă-nchipuiţi doar. Dar am ascultat selectiv, am ascultat acum la laptop (unde-o fi 486-le meu?), am ascultat pe întuneric. Şi-a fost o adevărată încântare. N-ai nevoie de nicio maşină a timpului, credeţi-mă, de niciun angrenaj mecanic, cu pinioane şi curele de transmisie. Adevărata maşină a timpului e memoria auditivă. Da, alături de cea olfactivă, cred că-i cea mai capabilă să te transpună într-un moment anume din trecut. Şi oricând se întâmplă asta (dar şi când mă lasă cu ochii în soare PC-ul sau maşina sau televizorul sau...) îmi dau seama că toate poveştile SF despre dominaţia maşinilor sunt doar atât: poveşti SF. Şi e bine aşa. E foarte bine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu