Gurgu reţetarul

Fiindcă s-a dus revista la tipar cu numărul dublu de iarnă, uite aici una dintre cele trei cronichete de la rubrica mea. Asta aşa, ca să vă stârnesc pofta şi să luaţi Familia de la chişcuri când o veţi vedea.

Demonstraţie de imaginaţie
Costi Gurgu, Reţetarium, Editura Tritonic, colecţia "fiction.ro", Bucureşti, 2006.

Citind în ultima vreme mai multe romane fantasy – iar romanul de faţă se înscrie şi el în acest subgen literar – am devenit tot mai convins că, dacă ar fi trăit în zilele noastre, Mihail Sadoveanu sigur l-ar fi îmbrăţişat cu succes în câteva cărţi. N-aş exagera prea mult dacă aş spune că Creanga de aur poate trece uşor drept primul nostru roman fantasy. Citind însă Reţetarium, convingerea asta mi s-a întărit definitiv. Să vedem de ce.

Ce altceva este acest fantasy dacă nu un basm modern, o lume fantastică populată de fiinţe cu tot soiul de înfăţişări şi puteri, un spaţiu unde farmecele şi comploturile sunt la ordinea zilei? E-un basm ce-a culisat zdravăn spre SF prin forţa lui vizionară şi prin acribia cu care totul, adesea, capătă explicaţii cât mai amănunţite. Acesta-i şi cazul cărţii lui Gurgu, unde întâlnim împăraţi (Regele Verde), nişte fiinţe antropomorfe numite „frili”, superioare versiunii lor feminine, „frilirele”, prin prezenţa-n organism a „gastrofizei” („cheia întregii arte şi filozofii gastronomice”), întâlnim uriaşul animal-oraş numit Carami, cetatea de scaun, cum ar veni, întâlnim temuţii duşmani SCederi şi întâlnim marea inovaţie a autorului, cea pe care se construieşte – măcar în intenţie – tot romanul, ştiinţa reţetariatului. Recunosc, mai mult acest din urmă element m-a dus cu gândul la Sadoveanu. Citind extrem de inventivele reţete presărate în şi între capitole de autorul nostru („Ursub înflorat cu garnitură de cartofi sălbatici de deşert”, de pildă, una dintre cele mai reuşite), nu poţi să nu te gândeşti imediat la cel mai mare vânător al literaturii noastre de până acum.

Însă cartea lui Costi Gurgu te mai duce cu gândul la cineva din perioada de început a romanului românesc. Morminiu, ucenicul marelui reţetar Plabos ucis în împrejurări dubioase, vine la curtea Regelui Reţetar Chatron Chat cu gândul clar de a-şi răzbuna învăţătorul (lucru pe care-l şi face), dar şi, mai mult decât atât, de-a căpăta rapid şi prin orice mijloace funcţia de prim reţetar al regatului. Putem vorbi aşadar de-un anume parvenitism şi de povestea devenirii unui personaj urmărit îndeaproape, aşa cum se întâmplă cu Dinu Păturică în romanul lui Filimon.

Iată câteva trăsături absolut neaşteptate pentru un roman fantasy. Punând lângă acestea şi imaginaţia debordantă a autorului, uneori chiar excesivă, redundantă, avem premisele unei cărţi de-a dreptul unice.

Din păcate, potenţialul acesta pare fie că n-a fost intuit întru totul de autor, fie că puterea lui de sistematizare şi concentrare i-a scăpat de sub control. Îl locul unei poveşti cursive, captivante, uluitoare, găsim o poveste sincopată, inegală, pe alocuri stagnantă, salvată din când în când de unele imagini unde intuim adevărata măsură a talentului lui Gurgu (de pildă, pasajul în care Morminiu conduce un adevărat comando prin măruntaiele Caramiului, cetatea-vie, spre rect, pentru a lua prin surprindere armata asediatoare a SCederilor). Nu o singură dată te surprinzi întrebându-te care e adevărata miză a cărţii. Fiindcă nu putem vorbi nici de „reţetariat” ca de-un adevărat motiv central, ci cel mult ca de-o „arie de susţinere”, nici de încercările lui Morminiu de câştigare a puterii, căci aceste încercări se pierd în noianul de intermezzo-uri. Dacă mai adăugăm la acestea şi lipsa unei redactări atente a volumului, volum ce abundă în virgule plasate împotriva tuturor normelor între subiect şi predicat, în virgule folosite de-a dreptul copilăreşte pentru evitarea cacofoniilor (nu ţin minte să fi întâlnit niciodată procedeul ăsta într-o carte ce-a primit „bunul de tipar”), în neologisme care nu şi-ar afla locul într-o proză de-o asemenea factură (la un moment dat, un personaj renunţă la „candidatura” sa pentru o anumită funcţie!), în cuvinte folosite cu sensuri greşite ori nepotrivite (cineva îşi „holbează ochii semnificativ”), dacă le mai adăugăm şi pe acestea, deci, ne dăm seama că sigur n-ar fi stricat o periere mai zdravănă a textului înaintea oferirii lui spre lectură marelui public.

Chiar şi aşa, trecându-le cu vederea, Reţetarium poate fi considerat un mare pas înainte pentru proza fantastică românească şi-o nouă demonstraţie de talent (chiar dacă nu întru totul „îmblânzit”) din partea unui scriitor care merită fără-ndoială urmărit şi pe mai departe.