În ciudă

Nu ştiu alţii cum sunt (şi, sincer, nici nu mă prea interesează), dar pe mine nu mă prind deloc festivismele. Nu-mi plac gloatele strânse în locuri publice ori localuri cu diverse ocazii să serbeze un lucru concret sau, dimpotrivă, cum ne place nouă, românilor, unul abstract. Din perspectiva asta, aşa-zisa zi a României, dincolo de semnificaţia istorică pe care se aşează, nu-mi spune nimic.

Şi cum naiba să-mi spună când tot ce vezi sunt oameni amărâţi, zgribuliţi de frig, stând cu sufertaşul în mână la cozi nesfârşite, animaţi de speranţa că vor primi o porţie modestă de fasole prost fiartă cu spectrul unui cârnaţ plutind în ea? Cum să-mi spună ceva când auzi doar vorbe goale, gomoase şi duhnind de la o poştă a impostură şi fariseism, citite de pe foaie ori rostite şcolăreşte, poticnit din memorie? Cum să-mi spună oarece când steagurile, drapelele, stindardele, tricolorul neamului e scos de după dulap doar atunci, o dată pe an, şi atârnat aşa îmboţit cum e pe la toate colţurile de stradă, unde fâlfâie somnoros, aşteptând şi el parcă să treacă odată marele eveniment pentru a-şi relua tihnit hibernarea? Cum naiba să-mi zgândărească mândria când totu-i mohorât, pompieristic aranjat, când mă văd mereu pus pe marginea drumului, acolo unde, chipurile, îmi e locul, ca să privesc cu prostraţie şi veneraţie zecile, sutele de ostaşi dârzi ai ţării defilând în haine fie prea mari, fie prea mici pentru constituţia lor într-o cadenţă devenită instinct, nu convingere? Ce să-mi spună mie ziua României când, odată trecută, ai şi dat-o uitării şi tot ce-ţi mai doreşti e să-ţi organizezi Crăciunul şi Revelionul cât mai diferit de ziua cu pricina, adică în veselie sinceră şi-nfăşurat în căldura familiei, acolo unde în sfârşit te regăseşti?

Ziua asta stabilită prin lege ca fiind moment de bucurie n-are cum însemna ceva special pentru românii cât de cât dezgheţaţi la minte. Şi asta tocmai fiindcă-i prilej (oarecum impus) de reflecţie la lucruri de care te izbeşti zilnic şi care-ţi ronţăie câte puţin din neuroni, ca un şobolan hămesit. Ce altă expresie mai bună a "românismului" profund există decât acest moment când te vezi pus laolaltă cu oamenii care cu doar câteva ore în urmă se uitau dezaprobator la tine din spatele unui ghişeu, a unei uniforme de poliţist, a unui birou pe care-l întreţin numai şi numai din banii pe care singuri ţi-i iau din orice sumă-ţi trece prin mână, din orice muncă depui? 1 decembrie, aşa cum arată acum, cu semnificaţia pe care se vrea a o avea, este mai degrabă o palmă pe care ţi-o aplică peste obraz cu bădărănie un stat care-n tot restul anului nu face decât să te umilească-n continuu. E ca şi când un boiernaş rotofei şi grobian ar institui în propria-i casă o sărbătoare a familiei sale la care-i cheamă pe slujbaşi să se bucure că-l slujesc, servindu-i din vârful lingurii cu resturile de la masa de c-o seară înainte.

Nu, dom'le, nu-s mândru că-s român. Îs mândru că-s io şi că reuşesc în continuare să-mi duc traiul în ţara asta în ciuda ei. Când nici asta n-o mai fi posibil, pa şi pusi! Mă duc să fiu mândru de ziua altei ţări.