13 iulie 2007

Îngropăciune

Gata, îl duc la groapă. Îi cânt prohodu'. Îi dau ortu' popii. Basta, caput, aleluia!

Mulţumesc tuturor celor care m-au vizitat, citit, comentat.

Mulţumesc din suflet blogspot, dar acum te părăsesc. A sosit clipa despărţirii. Plec din lumea asta, o las cu bune, cu rele. Mă duc spre locuri unde cureg râuri de lapte şi miere, unde cerul e de zahăr şi iarba de rahat (d-ăla turcesc, ofcorz!). Mă duc acolo unde aerul miroase-a lămâiţă şi fum de ţigară. Plec, lume haină! Adio!

P.S. Pentru cei interesaţi, mă puteţi găsi uşor, într-o formă îmbunătăţită, (deja) reînviată, la http://mirceapricajan.wordpress.com. Fooled ya, didn't I? :))))))))))

12 iulie 2007

Duhoare de hoit

Zău că nu ştiu de ce am impresia că blogul ăsta moare. Nu-mi mai găsesc/ caut timp să scriu în el. Nu mă mai interesează ce-aş putea scrie în el. Poate că nici nu mai am ce scrie în el. Mă uit în urmă şi parcă n-am avut niciodată ce scrie în el. În fine, pute a mortăciune. Duhneşte de-ţi rupe nasul şi când nu e deschis. Cel puţin nasul meu.

Am ţinut jurnal, jurnal d-ăla tradiţional, scârţa-scârţa pe hârtie, aproape zece ani. Am notat acolo toate tâmpeniile, toate cretinătăţile pământului. Ultima dată când am citit din el mi-a venit să-l dau de pereţi. Da-da, am găsit şi urme de xenofobie pe la cinşpe ani. Am găsit multe, prea multe însemnări despre multe, prea multe cărţi de Sadoveanu (am citit Nicoară Potcoavă de trei ori în doar două luni de vară!!). Am găsit notaţii banale, despre te miri ce nimicuri de care probabil nici a doua zi nu-mi mai aduceam aminte. Habar n-am ce rost au toate astea. Habar n-am ce rost ar putea avea blogul ăsta, tot un fel de jurnal, doar că mai conştient de ochii altora - ce naiba, doar am contor de trafic şi văd că zilnic sunt cel puţin 20-30 de oameni care dau pe-aici.

DCE se mira recent pe blogul lui că toţi scriu pe bloguri mai mult ca să se laude de isprăvile personale. Bine, el zice de scriitori. Dar asta facem toţi. Şi nu-mi place, jur pe roşu că nu-mi place. Şi-am citit în urmă şi-am găsit şi la mine multe, prea multe dovezi de-astea de automângâiere. Şi mi-a venit să dau cu blogul de pereţi. Să-l strâng de gât până-şi dă ultima suflare.

Cine ştie, poate deja am făcut-o. Poate de aia pute a hoit. Poate-i cazul să-l înmormântez creştineşte. Să scap măcar de-un eventual suflet neliniştit. Care ştiţi bine cu ce se ocupă.

06 iulie 2007

Mircea spunea

M-am pripit. Alaltăieri i-am acuzat pe sărmanii de la Blogspot, când ei nu făcuseră decât să bage o funcţie în plus. Uitaţi ce frumos e acum! Totu-i în română. Tot-tot. Hai că-i dau publicare postare. :)

04 iulie 2007

Mircea hat gesagt

First and foremost: ce mama mamii lor au păţit ăştia de la Blogspot de-au băgat toate comenzile-n nemţeşte? Dau şi eu dup-un car de ani să intru pe blog şi... halt! Volkswagen, Hitler, ştrudl, şniţl und Trabant. Treabă-i asta? Passant...

Treburi domestice. Tocmai întors de la achitat facturi. A doua rundă. Ieri a fost prima. Dup-amiază, drum la apartamentul luat cu chirie, pentru reorganizări. Trei camere, dintre care numai una goală. Cum ne trebuia nouă. Da' preţ bun, proprietar de treabă. Putem pune tot ce nu ne trebuie într-o singură cameră, pe care s-o încuiem şi să ne descurcăm cu restul de două. Suficient. Deşi mutarea propriu-zisă-i programată pentru început de august, am luat şi luna iulie. S-avem vreme să ne ducem boarfele fără heirupisme. Urăsc heirupismele. Pe de altă parte, termenul de predare a casei s-a amânat c-o lună. Sfârşit de august, deci. Probleme cu firma constructoare, condusă de-un viitor candidat la Primărie şi ţintă încă de pe-acum a tuturor sforarilor actuali. Era de aşteptat. Oricum, partea plină a paharului e c-o să avem casa mai ieftină cu vreo 1800 de euroi, penalizările pentru luna întârziată. Partea goală: oricum am pierdut deja un sac de bani cu scăderea asta a euro. O dată la contract, unde suma-i stipulată cu valoare euro de 3,4 roni, a doua oară la depozitul din bancă, pe care abia săptămâna trecută l-am transformat în lei. Asta e! Cine nu se are cu banii, se arde. O nimica toată: lucrăm doi ani şi recuperăm pierderea. La vita e bella. Vita mă-sii!

Treburi muncitoreşti. Terminat cu chiu-cu vai Oamenii de paie. Michael ăsta Marshall scrie... cum să zic? Inutil încâlcit. Cel puţin în cartea asta. Au şi englezii epatatorii lor. Iar pasajele moralizatoare... delicioase. O să vedeţi când iese cartea, nu vă mai vând ponturi. Overall, totuşi, un roman lizibil, pe alocuri palpitant, cu final destul de previzibil. Nu văd însă masterpiece-ul din el, cum zice King pe copertă. -- Aşa, mai departe. Aproape gata şi Monştrii lui Palahniuk. Luni, cel târziu marţi. Pentru împătimiţii lui Chuck (alde io), thumbs up. Comand acum şi Cântec de leagăn, încă aburind de sub teascuri. -- Şi mai departe: Casa întunericului a cuplului King-Straub. O încep săptămâna care vine şi sper s-o termin în cel mult o lună şi ceva. De n-ar fi fost Marshall aşa... mainstreamist, acuma lucram deja la ea. Vita, vita...

In other news, călduri zăpuşitoare şi-n Oradea. Borsec la gheaţă, prietenul meu cel mai bun. Axi, cotoiaşul cel frumos, are de câteva zile un musafir. Pako, motănoiul fioros. Fioros în primele două zile. C-acum se aleargă unu pe altu şi fac lupte greco-romane pe unde apucă. Îs tare simpatici. N-am crezut c-or să se împrietenească vreodată. Păcat că săptămâna viitoare se-ntorc ţiitorii lui Pako din ţările (şi mai) calde. Romanul (cu titlu provizoriu Şi ceva) înaintează cătinel.

Păi, that's all for now. Hai să-i dau post veröffentlichen.

P.S. Era să uit. Luciat, văzut-ai Adevărul literar şi artistic din 13 iunie? Eşti cap de afiş, da' mai la coadă, într-o înşiruire anume (Dan Boicea o face), se află şi blogul de faţă. La "alte bloguri care analizează fenomenul literaturii". Ca să vezi. Habar n-aveam că asta fac. Mike, tu ştiai? Că cică şi tu faci.

16 iunie 2007

Poate, poate

Uitasem deja ce bine e să scrii de-ale tale. A trecut cam multicel de când n-am mai scris la roman (la niciunul), iar ultima povestire datează din mezozoicul anului trecut. La cum îmi arată programul de lucru e greu de crezut că l-aş putea termina vreodată pe Ciril sau Locul unde s-a întâmplat ceva (aiurea parafrază, da' n-am găsit altă rimă). Sunt două romane bazate pe-o construcţie destul de liniară, care mi-ar cere întreaga atenţie. Aşa că, aseară, aşteptându-l pe Moş Ene, ce mi-am zis eu? Dacă aşa nu se poate, poate se poate altfel :). Adică, hai să mulez cartea după modul de lucru. Adică unul inconstant. Şi-am ticluit io un fir narativ aproximativ, iar dimineaţă m-am pus pe treabă. Am aşternut deja în biţi vreo 10 pagini de carte şi sună bine. Deocamdată. S-au adunat destul de multe idei în ultimul timp, aşa că n-o să rămân în pană. Iar firul care leagă fragmentele cărţii e destul de elastic încât să-mi permită jonglerii de tot felul. Sunt încrezător. Poate că, totuşi, anul ăsta oi pune capăt lungii perioade de latenţă. M-am îngrozit deunăzi când am făcut calculul: 2007 minus 2002 (anul debutului meu în volum) egal 5. Dumnezeule!

12 iunie 2007

Din bucătărie

Lucrez intens acum la o carte foarte interesantă. "Oameni de paie" îi zice şi-o semneaza numitul Michael Marshall (Smith, dacă-i să fim riguroşi). Daţi un clic aici, c-o să aflaţi mai multe despre autor. Săptămâna viitoare preconizez c-o voi birui şi-o să apară probabil luna viitoare la Humanitas.

Titlul însemnării de faţă poate fi luat şi-n sens propriu. Chiar lucrez în bucătărie. :)

06 iunie 2007

Bookfest - prima zi la televizor

Până la ora asta, aproape de capătul primei zile de Bookfest, am avut bucuria să văd următoarele lucruri la televizor: la Realitatea, o fooaaarte interesantă emisiune despre senzaţionalul din mass-media; la Naţional, o foooaaaarte frumoasă reluare a unei emisiuni despre sexul pe bani (cred că-i aia în care leşină prostituata deghizată); la Antena 3, o fooooaaaaarte incitantă discuţie despre Tăriceanu şi eventuala lui debarcare marca Popeye; la OTV, (încă) o foooooaaaaaarte senzaţională dezbatere pe marginea Cazului Bogdan, de data asta cu laptopul detector de minciuni pe masă şi, la Cultural, după un film fooooooaaaaaaarte palpitant, un foooooooaaaaaaaarte înălţător documentar despre (pam-pam!!) BOOKFEST, din care am aflat că s-a lansat o colecţie de bancuri avându-l drept personaj principal pe Buuulă şi-o carte pentru copii intitulată sugestiv "Puf" (e c-o mâţă albă, cam ca Pamuk). În încheiere, o clovniţă plouată i-a ademenit kingian pe toţi copiii într-un loc unde cică se vând multe cărţi. Fooooooooaaaaaaaaarte bine, nene!

05 iunie 2007

04 iunie 2007

Top 10

Acuma nu că mă laud io singur pe mine însumi, da' uitaţi ce bine s-au nimerit vânzările la Polirom şi la Nemira:
Mda, Crash s-a vândut bine de tot săptămâna trecută şi sper s-o facă şi-n continuare. Iar săptămâna asta-i cu noroc: cartea-i la ofertă specială, aproape cu 10 lei noi-nouţi mai puţin. Şo pă ia!

Şi încă un lucru: sâmbătă, 9 iunie, la Bookfest o să fie lansat oficial uite-aşa:
Ora 16.30: LANSARE DE CARTE: J.G. Ballard, Crash
Prezintă: Echipa Polirom: Bogdan-Alexandru Stănescu, Anca Baicoianu, Radu Pavel Gheo
Loc de desfăşurare: la stand.Pe de altă parte, Povestea lui Lisey se vinde bine deja de două săptămâni (sau 3?). Aşa-i stă bine unui bestseller, ce naiba!

Cam asta-i tot. Dacă n-am vreme să postez lucruri mai inteligente, am zis că-i bine şi-o fudulie de genu' ăsta. Nu?

31 mai 2007

Venea din timpul diez... la Oradea (!)

Un om extraordinar. Aşa cum îl ştiam din lunga noastră corespondenţă. Cred că nu te-ai plictisi niciodată să stai la poveşti cu Bogdan Suceavă. Şi de povestit am povestit câte-n lună şi-n stele. Noi, gazdele (Ioan Moldovan, Ion Simuţ, Marius Miheţ, Andrei Simuţ şi subsemnatul), ne declarăm oficial încântaţi că Bogdan a ales să treacă prin Oradea cu interesanta lui conferinţă. Sună aiurea formularea asta. Ştiu. Dar ăsta-i adevărul. How else should I put it?

Sala a fost plină ochi, atenţia publicului nu s-a abătut nicio clipă, întrebările au curs gârlă - totul a ieşit mai bine decât puteam spera. Dar să vedem câteva instantanee:
Pe terasa din faţa redacţiei, dezbătând probleme arzătoare, literare şi... matematice deopotrivă.În cabinetul catedrei de literatură de la Facultatea de Litere, înainte de conferinţă. În fundal, surâzând cu blândeţea-i caracteristică, Ion Simuţ.
Conferinţa în plină desfăşurare.
Marius Miheţ, de-a stânga Bogdanului.
La ultima rundă de discuţii, aseară. În vreme ce Bogdan priveşte blajin obiectivul, pe mine mă pufneşte un râs de-a dreptul mefistofelic. Habar n-am de ce.

Nu ştiu dacă am mai spus-o aici, dar de-acum câţiva ani buni - vreo 5-6, dacă mă ajută memoria - mi-am dorit să stau face-to-face cu Bogdan. Motivul e simplu. Avem în linii mari aceleaşi vederi asupra literaturii. Asupra prozei, în special. Şi, oricât de ofertantă ar fi calea internetului sau a telefonului, comunicării parcă tot îi lipseşte ceva. Nu-l poţi privi în ochi pe interlocutor. Iar asta, cred eu, e esenţa oricărei confruntări de idei. Uite că acum am avut amândoi ocazia asta. Şi abia o aştept pe următoarea. Poate când îi va ieşi pe piaţă viitorul roman. Care, vă dezvălui un secret, va fi fantastic. I know, believe me.

28 mai 2007

Bogdan Suceavă la Oradea

Mâine va sosi Bogdan Suceavă la Oradea, iar miercuri, în organizarea revistei Familia şi-a Facultăţii de Litere, va susţine conferinţa "Între programul de la Erlangen şi Joc secund: istoria unei idei literare". Abia aştept să mă întâlnesc cu Bogdan şi-n carne şi oase. O să revin cu poze. Până atunci, iată afişul conceput azi:

25 mai 2007

Crash, boom, bang!

Iată c-a apărut săptămâna asta şi Crash-ul lui Ballard.
J.G. Ballard - Crash
Ediţie cartonată, colecţia „Biblioteca Polirom“,
Editura Polirom, 296 de pagini.
Un fragment puteţi citi aici.


O atmosferă de coşmar hiper-tehnologizat, un erotism intens şi sumbru,
Crash a devenit un clasic al genului underground la scurt timp după apariţie şi transformat într-un film cult al anilor ’90 de regizorul David Cronenberg. Descris de Ballard însuşi ca „o metaforă extremă pentru o situaţie extremă“, „primul roman pornografic bazat pe tehnologie“, Crash narează obsesiile patologice ale personajelor pentru accidentele de automobil şi victimele acestora, aşezînd într-o lumină nouă şi surprinzătoare relaţia dintre om şi maşină.

12 mai 2007

Ţara noastră-i o comoară

Mă uit şi eu ca toată lumea la campania asta deşănţată pentru referendum. Nu mă mai interesează politica, nu ca altă dată. Dar acum, oriunde te-ai uita, numai asta vezi. Aşa că, de voie-de nevoie, mă uit şi eu. Şi ce văd m-ar face să râd cu gura până la urechi dacă spectacolul n-ar fi de-un comic atât de grotesc.

Mi s-a părut genială "Ultima oră" de aseară de pe Realitatea. Realizatorii au reuşit să schiţeze perfect caricatura momentului. Băsescu e pe rând şobolan, monstru, troglodit, incult... Restul sunt, generic, oligarhi. Steaguri tricolore, steaguri albastre cu stele europene, cântece de petrecere, Ciulendre, Queen, mici şi bere, imprecaţii colorate, văpăi în ochi, roşu contra albastru (parcă), fetiţe cu fustiţie (la roşii), Babe Dochii (la albaştri), mulţimi huiduitoare, fojgăitoare, viermuitoare, şerpuitoare... Pare că nimic altceva nu mai există pe lume. Totul s-a restrâns la mitinguri, discursuri, contre. De data asta, oligarhul tău a făcut boacăna aia. Vezi că ai şi tu oligarhi? Bă, ia uită-te bine, că oligarhul meu a fost cândva şi-al tău! Scălâmbăieli triumfătoare - toate!

Şi-n timpul ăsta, văd la un buletin de ştiri târziu în noapte, că un sărman norocos e băgat la pârnaie pe trei ani, plus amendat cu naiba ştie ce sumă, pentru că i-a scos soarta în cale o comoară! O sută şi ceva de bănuţi din aur de pe vremea lui Napoleon al III-lea (parcă). Şi stau şi mă gândesc... Oare Indiana Jones ar fi avut vreo şansă în România? Sau la noi s-ar fi transformat mai degrabă în ceva ca-n "The Fugitive"?

Îmi şi imaginez o scenă: un om cu totul respectabil îşi sapă cu un ultim strop de speranţă grădina arsă de soare; alături, pentru a-i trece mai uşor timpul, se aude bârâitul unui radio cu baterii; din difuzorul lui vorbeşte Băsescu despre oligarhi; lama cazmalei omului nostru izbeşte ceva tare; o comoară; se uită îngrozit la ea, întoarce şi mai îngrozit ochii spre radio, apoi scrutează precaut împrejurimile; nu l-a văzut nimeni; cu mare grabă, începe să îngroape comoara la loc.

07 mai 2007

Veneţia poliţistă

A apărut la Polirom traducerea romanului Donnei Leon Moarte într-o ţară străină. Iată-i coperta (cartonată):Şi o descriere, dacă nu aveţi chef să daţi clic pe imagine şi s-o citiţi de pe site-ul editurii:

Veneţia la primele ore ale dimineţii e întruchiparea calmului. Asta pîna într-o zi cînd pacea e spulberată de cumplita descoperire a cadavrului unui soldat american în apele unui canal. Opunîndu-se presiunilor venite din partea superiorului său, care, la rîndul lui, e „convins” de politicieni să claseze cazul drept o simplă crimă de stradă, comisarul Guido Brunetti cercetează cu tot mai multă atenţie dubioasele împrejurări ale morţii soldatului. Întrebările la care trebuie să răspundă sînt numeroase. Cine voise moartea tînărului? Ce căuta acesta în Venetia în noaptea cînd îşi aflase sfîrşitul? Şi de ce au fost ascunse droguri în apartamentul americanului, cu intenţia clară de a fi găsite de poliţie? Este de datoria comisarului să descîlceasca adevărul dintr-un amestec de dovezi adevărate ori false, urmărind posibilele legături ale acestui asasinat cu terorismul, crima organizată sau poate ceva chiar mai rău.

Un fragment puteţi citi aici.

Următoarele apariţii:
  • În cel mult două săptămâni, Povestea lui Lisey (Nemira) va fi în librării.
  • Crash de J.G. Ballard va apărea şi el în scurt timp tot la Polirom.
  • Sue Grafton cu B de la bandit e programat, din ultimele informaţii pe care le am, pentru luna asta la RAO.
  • Iar la Târgul din iunie nu uitaţi să căutaţi la standul Nemira Despre scris de Stephen King. În câteva zile termin traducerea.

30 aprilie 2007

Alice Cooper

Mi-am dat seama că am neglijat în ultima vreme categoria Rock din blogul ăsta. Am început cu Metallica şi am continuat de două ori cu Iron Maiden. Asta-i bine. Dar, dacă e să urmăresc scopul iniţial al categoriei, n-am cum să-l trec cu vederea pe Alice Cooper (alias Vincent Damon Furnier). Pentru că din cauza lui am trecut cu arme şi bagaje, în 1991, de la Michael Jackson (!) la rock. 1991 a fost, după părerea mea, un an fantastic pentru lumea rockului. Atunci a ieşit pe piaţă cel mai bun album al Metallica, Black Album, şi tot atunci a fost lansat şi Hey Stoopid-ul lui Alice.

Lucrurile s-au întâmplat aşa: imediat după Revoluţia s-a deschis în Oradea un studio de înregistrări. Dar nu aşa cum înţelegem azi asta. Era un studio la care te duceai, frunzăreai un catalog, alegeai albumul, plăteai o sumă anume şi te întorceai peste o zi să-ţi iei caseta înregistrată cu albumul respectiv. Iar proprietarul era un ungur mare rocker, aşa că aveai de unde alege. Ei bine, în '91 eu am ales, fără a avea nicio idee despre ce-i vorba, Hey Stoopid. Şi mi-a plăcut la nebunie. Am ascultat şi răsascultat caseta aia până ce i-am scos pe toţi din minţi.

Ca să fac legătura cu Metallica: în cazul în care albumul cerut nu umplea ora pusă la dispoziţie de pe atunci celebrele casete Raks, un alt obicei al celor de la studioul de înregistrări era să completeze cu alte înregistrări. Pe caseta mea cu Alice Cooper a mai încăput o singură piesă. De la Metallica. Sad But True. Care, logic, mi-a plăcut fantastic de mult. Aşa că a doua casetă cerută de la ei a fost o înregistrare cu Black Album. Asta, desigur, pe lângă tot ce mai aveau ei de la Alice.

Piesa de mai jos nu e de pe Hey Stoopid - e de pe Billion Dollar Babies, un album din '73 -, dar cred că se potriveşte de minune cu situaţia politică actuală de la noi. Ia imaginaţi-vi-l pe Băse în locul lui Alice cu joben alb:

La 59 de ani, cu 25 de albume de studio la activ, dintre care primul apărut în 1969, coleg de generaţie cu toţi marii rockului, de la Jimi Hendrix la Janis Joplin, Jim Morrison, The Beatles şamd, Alice Cooper, alături de The Rolling Stones, este o legendă în viaţă şi poate cel mai important... reformator al rockului. Nu vă zic mai multe, să nu vă plictisesc. Ascultaţi-l doar, că merită fiecare secundă.

27 aprilie 2007

ASPCA Oradea

Cred că nu este seară în care eu şi cu Linda să nu ne uităm pe Animal Planet la emisiuni de genul "animal rescue". Ei bine, ieri am avut ocazia să punem în practică cele văzute. Povestea începe aşa:

Lângă magazinul Crişul, aproape de locul unde lucrează Linda, e-o stradă mărginită de castani uriaşi. Alaltăieri seară, pe la ora 11, pe când se îndrepta spre maşină, a auzit în unul dintre ei un mieunat sfâşietor. A ridicat privirea şi-a văzut taman pe creanga cea mai de sus o pisică speriată. A doua zi, adică ieri, pisica tot acolo era. După ce că nu dormise cine ştie cât cu o noapte în urmă, când a ajuns ieri acasă nu mai avea stare. Mi-a zis că, împreună cu colegele de serviciu, a sunat peste tot: la pompieri, care, români puturoşi, au zis că n-au vreme de aşa ceva; la veterinarul nostru, care-a zis că el n-are ce-i face; la fundaţia "SOS Dogs", de la care au spus cu seninătate că n-au salvat până acum pisici decât din canale (sic!)... De acasă a mai sunat la o prietenă, fostă colegă de facultate, care a lucrat o vreme la Televiziunea Transilvania, şi a rugat-o să ceară cuivă de la televiziune să sune şi ei la Pompieri. Răspunsul acestora? "Nu scoatem maşina din garaj pentru atâta lucru!" După care n-au mai răspuns niciunui apel.

Aşa stând lucrurile, ce puteam să facem? Am început să ne sunăm prietenii şi să-i întrebăm dacă nu cunosc vreun alpinist, vreun căţărător, ceva... Norocul a făcut ca naşii noştri să cunoască unul. I-am promis o anumită sumă de bani şi omul a fost de acord. Chiar dacă, am impresia, nu banii l-au făcut să accepte.

Aşa încât, uitaţi cum au decurs lucrurile la început:

Mai apoi, văzând cineva că e atâta vânzoleală în jurul pomului şi văzând că eu mai şi filmez, a crezut că-i vorba de vreun sinucigaş. Şi a chemat poliţia. Care a venit (după cum se vede în filmare), a constatat că nu e niciun pericol... şi a plecat:

Am stat mai bine de două ore sub acel copac. Se şi întunecase deja. Dar, într-un târziu, operaţiunea "ASPCA Oradea" a avut un final fericit:

Pisica "aparţinea" celor de la Spitalul Militar din Oradea (spatele curţii spitalului dă în strada cu pricina) şi era gestantă. Se afla în copac de mai bine de patru zile, după ce se speriase de-un câine. Înainte să plecăm spre casele noastre, paznicul de noapte al spitalului ne-a asigurat că pisica e teafără, chiar dacă puţin speriată, şi că a dat deja fuga la vasul cu mâncare.

Am ţinut să povestesc întâmplarea (şi s-o ilustrez ca atare) pentru că e prea multă indiferenţă în ţara asta faţă de animale. Dar asta o ştim cu toţii. Şi ar cam trebui să facem ceva. Măcar atunci când putem.

P.S. Protagoniştii poveştii (merită prezentaţi măcar cu numele): Mihai, căţărătorul şi salvatorul activ, şi prietena lui (din păcate, nu i-am reţinut numele); Sanda şi Vali; Gabi şi Călin, naşii noştri; un domn venit să-şi ia soţia lucrătoare la spital, care ne-a spus mai multe despre pisică; cei doi poliţişti, chiar dacă n-au făcut mare brânză; trecătorii care s-au oprit şi au fost alături de noi (destui s-au făcut că plouă şi au mers mai departe) şi, cu voia voastră, Linda şi cu mine.

26 aprilie 2007

Lisey 4

Uitaţi aici coperta pentru Povestea lui Lisey.
Se pare că vor fi 608 de pagini şi că va apărea în luna mai.
Urmăriţi site-ul Nemira pentru mai multe informaţii.
Sec şi la obiect, nu? :)

23 aprilie 2007

"Mecanismul ceasului Orange"

AICI găsiţi o însemnare foarte faină semnată de Radu Pavel Gheo. Asta ca o "lectură suplimentară" pentru cele zise de mine acum câteva zile. Găsiţi la el toată ironia de care eu, date fiind împrejurările, n-am putut fi în stare. Citiţi şi luaţi aminte!

20 aprilie 2007

Cronică de şantier 1

Lucrările la casă avansează. Şi avansează tare bine. A durat puţin până să se toarne fundaţiile şi elevaţiile, dar acum au început să se ridice zidurile. Cred că mai bine de treizeci dintre cele două sute de case ale viitorului cartier Orizont au deja primul nivel.

Aşa arăta acum o săptămână. A noastră e a treia din imagine, nr. 98:
Şi drumul care duce spre casa noastră, tot acum o săptămână:

Aşa arată acum cartierul văzut de pe şosea şi de la intrarea:
Şi cam aşa trebuie să arate când va fi gata. Asta e imaginea uneia dintre cele 14 case deja terminate pe culmea dealului la poalele căruia (!! :)) se află cartierul nostru:
Sunt şanse bune să ne prindă vara mutaţi. Vom reveni cu noi informaţii.

17 aprilie 2007

Enormităţi peste enormităţi

Avertisment
În viaţa vieţilor voastre să nu daţi banii pe cărţi care poartă sigla Editurii Aquila '93. Cei care au făcut deja greşeala, sigur ştiu de ce zic asta.

Şi acum să mă explic.

Abia azi mi-au parvenit (vorba vine "mi-au parvenit": le-am cumpărat la jumate de preţ, marele avantaj al traducătorilor de la Aquila) ultimele două cărţi traduse de mine-n urmă cu un an şi alte două traduse de Linda în urmă cu vreo 3. Abia acum le-am frunzărit. Ei bine, lucrurile stau în felul următor:

Cea mai gravă dintre greşeli, Scandalul Modigliani de Ken Follett apare ca fiind tradusă de altcineva, nu de Linda. Dacă ăsta nu-i furt de proprietare intelectulă, spuneţi-mi Cuţu!! Altfel zis, nu cunoaşteţi careva care sunt paşii de urmat pentru o acţiune în instanţă pe treaba asta? Zău că nu ne încălzesc deloc promisiunile Editurii cu retragerea tirajului şi înlocuirea paginii de titlu. Cărţile-s bine-mersi în librării de mai bine de juma' de an!

Apoi: Jumătatea întunecată de Stephen King beneficiază de-o tehnoredactare de zile mari. Aşa încât, de la pagina 32 încolo (şi sunt vreo 650 de toate) liniile de dialog lipsesc cu desăvârşire. O bulibăşeală mai mare nici că se putea. Păcat de munca depusă de mine! Un scuipat în ochi, altfel nu ştiu cum să văd treaba asta. Dragi iubitori ai lui King, cu strângere de inimă vă spun totuşi: ocoliţi în librării cartea asta! E-o bătaie de joc în primul rând faţă de voi!

Tot de la Aquila putere a aflat şi soră-mea, Cristina, că singura carte tradusă de ea din germană a fost tradusă de fapt din... engleză. 1000 de destinaţii de vis sau aşa ceva se cheamă atlasul cu pricina.

Toate astea sunt lucruri de suprafaţă, vizibile oricui. De celelalte, modificările impardonabile şi idioate ale aşa-zişilor lor corectori (care, mai nou, după concedierea singurului tehnoredactor din... editură, fac şi munca asta), nici nu mai vorbesc... Deşi, zău, după câte idioţenii am întâlnit numai la o sumară frunzărire a cărţilor traduse de mine şi publicate de ei, modificări de genul "apendice - apendix", "mop - mops", "vernisaj - vernisare" şi câte şi mai câte, toate opera unor minţi creţe care nu-şi ştiu scrie probabil nici numele fără a-şi consulta cartea de identitate, deşi, ziceam, m-ar tenta să le tratez mai pe larg într-o însemnare separată. Dar nu ştiu dacă merită efortul.

În concluzie, nu vă lăsaţi păcăliţi de copertele frumos colorate în care-şi înveleşte Aquila produsele... literare. Dincolo de ele găsiţi dovada supremă a siluirii unei limbi române şi aşa destul de greu pusă la încercare în produse care nici măcar n-au pretenţia de-a fi... editoriale. Înfiorător!