Ţara noastră-i o comoară

Mă uit şi eu ca toată lumea la campania asta deşănţată pentru referendum. Nu mă mai interesează politica, nu ca altă dată. Dar acum, oriunde te-ai uita, numai asta vezi. Aşa că, de voie-de nevoie, mă uit şi eu. Şi ce văd m-ar face să râd cu gura până la urechi dacă spectacolul n-ar fi de-un comic atât de grotesc.

Mi s-a părut genială "Ultima oră" de aseară de pe Realitatea. Realizatorii au reuşit să schiţeze perfect caricatura momentului. Băsescu e pe rând şobolan, monstru, troglodit, incult... Restul sunt, generic, oligarhi. Steaguri tricolore, steaguri albastre cu stele europene, cântece de petrecere, Ciulendre, Queen, mici şi bere, imprecaţii colorate, văpăi în ochi, roşu contra albastru (parcă), fetiţe cu fustiţie (la roşii), Babe Dochii (la albaştri), mulţimi huiduitoare, fojgăitoare, viermuitoare, şerpuitoare... Pare că nimic altceva nu mai există pe lume. Totul s-a restrâns la mitinguri, discursuri, contre. De data asta, oligarhul tău a făcut boacăna aia. Vezi că ai şi tu oligarhi? Bă, ia uită-te bine, că oligarhul meu a fost cândva şi-al tău! Scălâmbăieli triumfătoare - toate!

Şi-n timpul ăsta, văd la un buletin de ştiri târziu în noapte, că un sărman norocos e băgat la pârnaie pe trei ani, plus amendat cu naiba ştie ce sumă, pentru că i-a scos soarta în cale o comoară! O sută şi ceva de bănuţi din aur de pe vremea lui Napoleon al III-lea (parcă). Şi stau şi mă gândesc... Oare Indiana Jones ar fi avut vreo şansă în România? Sau la noi s-ar fi transformat mai degrabă în ceva ca-n "The Fugitive"?

Îmi şi imaginez o scenă: un om cu totul respectabil îşi sapă cu un ultim strop de speranţă grădina arsă de soare; alături, pentru a-i trece mai uşor timpul, se aude bârâitul unui radio cu baterii; din difuzorul lui vorbeşte Băsescu despre oligarhi; lama cazmalei omului nostru izbeşte ceva tare; o comoară; se uită îngrozit la ea, întoarce şi mai îngrozit ochii spre radio, apoi scrutează precaut împrejurimile; nu l-a văzut nimeni; cu mare grabă, începe să îngroape comoara la loc.