Alice Cooper

Mi-am dat seama că am neglijat în ultima vreme categoria Rock din blogul ăsta. Am început cu Metallica şi am continuat de două ori cu Iron Maiden. Asta-i bine. Dar, dacă e să urmăresc scopul iniţial al categoriei, n-am cum să-l trec cu vederea pe Alice Cooper (alias Vincent Damon Furnier). Pentru că din cauza lui am trecut cu arme şi bagaje, în 1991, de la Michael Jackson (!) la rock. 1991 a fost, după părerea mea, un an fantastic pentru lumea rockului. Atunci a ieşit pe piaţă cel mai bun album al Metallica, Black Album, şi tot atunci a fost lansat şi Hey Stoopid-ul lui Alice.

Lucrurile s-au întâmplat aşa: imediat după Revoluţia s-a deschis în Oradea un studio de înregistrări. Dar nu aşa cum înţelegem azi asta. Era un studio la care te duceai, frunzăreai un catalog, alegeai albumul, plăteai o sumă anume şi te întorceai peste o zi să-ţi iei caseta înregistrată cu albumul respectiv. Iar proprietarul era un ungur mare rocker, aşa că aveai de unde alege. Ei bine, în '91 eu am ales, fără a avea nicio idee despre ce-i vorba, Hey Stoopid. Şi mi-a plăcut la nebunie. Am ascultat şi răsascultat caseta aia până ce i-am scos pe toţi din minţi.

Ca să fac legătura cu Metallica: în cazul în care albumul cerut nu umplea ora pusă la dispoziţie de pe atunci celebrele casete Raks, un alt obicei al celor de la studioul de înregistrări era să completeze cu alte înregistrări. Pe caseta mea cu Alice Cooper a mai încăput o singură piesă. De la Metallica. Sad But True. Care, logic, mi-a plăcut fantastic de mult. Aşa că a doua casetă cerută de la ei a fost o înregistrare cu Black Album. Asta, desigur, pe lângă tot ce mai aveau ei de la Alice.

Piesa de mai jos nu e de pe Hey Stoopid - e de pe Billion Dollar Babies, un album din '73 -, dar cred că se potriveşte de minune cu situaţia politică actuală de la noi. Ia imaginaţi-vi-l pe Băse în locul lui Alice cu joben alb:

La 59 de ani, cu 25 de albume de studio la activ, dintre care primul apărut în 1969, coleg de generaţie cu toţi marii rockului, de la Jimi Hendrix la Janis Joplin, Jim Morrison, The Beatles şamd, Alice Cooper, alături de The Rolling Stones, este o legendă în viaţă şi poate cel mai important... reformator al rockului. Nu vă zic mai multe, să nu vă plictisesc. Ascultaţi-l doar, că merită fiecare secundă.

ASPCA Oradea

Cred că nu este seară în care eu şi cu Linda să nu ne uităm pe Animal Planet la emisiuni de genul "animal rescue". Ei bine, ieri am avut ocazia să punem în practică cele văzute. Povestea începe aşa:

Lângă magazinul Crişul, aproape de locul unde lucrează Linda, e-o stradă mărginită de castani uriaşi. Alaltăieri seară, pe la ora 11, pe când se îndrepta spre maşină, a auzit în unul dintre ei un mieunat sfâşietor. A ridicat privirea şi-a văzut taman pe creanga cea mai de sus o pisică speriată. A doua zi, adică ieri, pisica tot acolo era. După ce că nu dormise cine ştie cât cu o noapte în urmă, când a ajuns ieri acasă nu mai avea stare. Mi-a zis că, împreună cu colegele de serviciu, a sunat peste tot: la pompieri, care, români puturoşi, au zis că n-au vreme de aşa ceva; la veterinarul nostru, care-a zis că el n-are ce-i face; la fundaţia "SOS Dogs", de la care au spus cu seninătate că n-au salvat până acum pisici decât din canale (sic!)... De acasă a mai sunat la o prietenă, fostă colegă de facultate, care a lucrat o vreme la Televiziunea Transilvania, şi a rugat-o să ceară cuivă de la televiziune să sune şi ei la Pompieri. Răspunsul acestora? "Nu scoatem maşina din garaj pentru atâta lucru!" După care n-au mai răspuns niciunui apel.

Aşa stând lucrurile, ce puteam să facem? Am început să ne sunăm prietenii şi să-i întrebăm dacă nu cunosc vreun alpinist, vreun căţărător, ceva... Norocul a făcut ca naşii noştri să cunoască unul. I-am promis o anumită sumă de bani şi omul a fost de acord. Chiar dacă, am impresia, nu banii l-au făcut să accepte.

Aşa încât, uitaţi cum au decurs lucrurile la început:

Mai apoi, văzând cineva că e atâta vânzoleală în jurul pomului şi văzând că eu mai şi filmez, a crezut că-i vorba de vreun sinucigaş. Şi a chemat poliţia. Care a venit (după cum se vede în filmare), a constatat că nu e niciun pericol... şi a plecat:

Am stat mai bine de două ore sub acel copac. Se şi întunecase deja. Dar, într-un târziu, operaţiunea "ASPCA Oradea" a avut un final fericit:

Pisica "aparţinea" celor de la Spitalul Militar din Oradea (spatele curţii spitalului dă în strada cu pricina) şi era gestantă. Se afla în copac de mai bine de patru zile, după ce se speriase de-un câine. Înainte să plecăm spre casele noastre, paznicul de noapte al spitalului ne-a asigurat că pisica e teafără, chiar dacă puţin speriată, şi că a dat deja fuga la vasul cu mâncare.

Am ţinut să povestesc întâmplarea (şi s-o ilustrez ca atare) pentru că e prea multă indiferenţă în ţara asta faţă de animale. Dar asta o ştim cu toţii. Şi ar cam trebui să facem ceva. Măcar atunci când putem.

P.S. Protagoniştii poveştii (merită prezentaţi măcar cu numele): Mihai, căţărătorul şi salvatorul activ, şi prietena lui (din păcate, nu i-am reţinut numele); Sanda şi Vali; Gabi şi Călin, naşii noştri; un domn venit să-şi ia soţia lucrătoare la spital, care ne-a spus mai multe despre pisică; cei doi poliţişti, chiar dacă n-au făcut mare brânză; trecătorii care s-au oprit şi au fost alături de noi (destui s-au făcut că plouă şi au mers mai departe) şi, cu voia voastră, Linda şi cu mine.

Lisey 4

Uitaţi aici coperta pentru Povestea lui Lisey.

Se pare că vor fi 608 de pagini şi că va apărea în luna mai.
Urmăriţi site-ul Nemira pentru mai multe informaţii.
Sec şi la obiect, nu? :)

"Mecanismul ceasului Orange"

AICI găsiţi o însemnare foarte faină semnată de Radu Pavel Gheo. Asta ca o "lectură suplimentară" pentru cele zise de mine acum câteva zile. Găsiţi la el toată ironia de care eu, date fiind împrejurările, n-am putut fi în stare. Citiţi şi luaţi aminte!

Cronică de şantier 1

Lucrările la casă avansează. Şi avansează tare bine. A durat puţin până să se toarne fundaţiile şi elevaţiile, dar acum au început să se ridice zidurile. Cred că mai bine de treizeci dintre cele două sute de case ale viitorului cartier Orizont au deja primul nivel.

Aşa arăta acum o săptămână. A noastră e a treia din imagine, nr. 98:
Şi drumul care duce spre casa noastră, tot acum o săptămână:

Aşa arată acum cartierul văzut de pe şosea şi de la intrarea:
Şi cam aşa trebuie să arate când va fi gata. Asta e imaginea uneia dintre cele 14 case deja terminate pe culmea dealului la poalele căruia (!! :)) se află cartierul nostru:
Sunt şanse bune să ne prindă vara mutaţi. Vom reveni cu noi informaţii.

Enormităţi peste enormităţi

Avertisment
În viaţa vieţilor voastre să nu daţi banii pe cărţi care poartă sigla Editurii Aquila '93. Cei care au făcut deja greşeala, sigur ştiu de ce zic asta.

Şi acum să mă explic.

Abia azi mi-au parvenit (vorba vine "mi-au parvenit": le-am cumpărat la jumate de preţ, marele avantaj al traducătorilor de la Aquila) ultimele două cărţi traduse de mine-n urmă cu un an şi alte două traduse de Linda în urmă cu vreo 3. Abia acum le-am frunzărit. Ei bine, lucrurile stau în felul următor:

Cea mai gravă dintre greşeli, Scandalul Modigliani de Ken Follett apare ca fiind tradusă de altcineva, nu de Linda. Dacă ăsta nu-i furt de proprietare intelectulă, spuneţi-mi Cuţu!! Altfel zis, nu cunoaşteţi careva care sunt paşii de urmat pentru o acţiune în instanţă pe treaba asta? Zău că nu ne încălzesc deloc promisiunile Editurii cu retragerea tirajului şi înlocuirea paginii de titlu. Cărţile-s bine-mersi în librării de mai bine de juma' de an!

Apoi: Jumătatea întunecată de Stephen King beneficiază de-o tehnoredactare de zile mari. Aşa încât, de la pagina 32 încolo (şi sunt vreo 650 de toate) liniile de dialog lipsesc cu desăvârşire. O bulibăşeală mai mare nici că se putea. Păcat de munca depusă de mine! Un scuipat în ochi, altfel nu ştiu cum să văd treaba asta. Dragi iubitori ai lui King, cu strângere de inimă vă spun totuşi: ocoliţi în librării cartea asta! E-o bătaie de joc în primul rând faţă de voi!

Tot de la Aquila putere a aflat şi soră-mea, Cristina, că singura carte tradusă de ea din germană a fost tradusă de fapt din... engleză. 1000 de destinaţii de vis sau aşa ceva se cheamă atlasul cu pricina.

Toate astea sunt lucruri de suprafaţă, vizibile oricui. De celelalte, modificările impardonabile şi idioate ale aşa-zişilor lor corectori (care, mai nou, după concedierea singurului tehnoredactor din... editură, fac şi munca asta), nici nu mai vorbesc... Deşi, zău, după câte idioţenii am întâlnit numai la o sumară frunzărire a cărţilor traduse de mine şi publicate de ei, modificări de genul "apendice - apendix", "mop - mops", "vernisaj - vernisare" şi câte şi mai câte, toate opera unor minţi creţe care nu-şi ştiu scrie probabil nici numele fără a-şi consulta cartea de identitate, deşi, ziceam, m-ar tenta să le tratez mai pe larg într-o însemnare separată. Dar nu ştiu dacă merită efortul.

În concluzie, nu vă lăsaţi păcăliţi de copertele frumos colorate în care-şi înveleşte Aquila produsele... literare. Dincolo de ele găsiţi dovada supremă a siluirii unei limbi române şi aşa destul de greu pusă la încercare în produse care nici măcar n-au pretenţia de-a fi... editoriale. Înfiorător!

Reparaţie

Uite că se poate. În urma însemnării mele de mai deunăzi, am primit un mesaj din partea librăriei "Bucureşti". Un mesaj reparatoriu. Bravo, domnilor şi doamnelor! Vă felicit şi pe această cale. Mai mult, cu ocazia asta am aflat că au efectuat modificări şi-n protocolul lor de promovare a cărţilor: orice autor va fi contactat de-acum încolo pentru a-şi da acceptul. Mă bucur că însemnarea mea a avut ecou. Sper să le urmeze cât mai mulţi exemplul. Bravo, domnilor şi doamnelor de la librăria "Bucureşti"! Bravo!

Camera de gardă 4

Da, recunosc, nu-mi mai spuneţi şi voi: n-am actualizat site-ul Familia. Şi, cu toată sinceritatea, nici nu ştiu când o să apuc să fac şi treaba asta. Nu foarte curând, oricum. E destul de mult de munca să transferi textele din Quark în Word, să le elimini silabizările, apoi să le muţi în pagină în FrontPage. Iar eu altă metodă nu cunosc. Aşa că... în egoismul meu, m-am gândit să pun aici măcar textele mele :P (parcă ăsta-i semnul care-nseamnă că scot limba!). Le-am unit sub titlul:

Baba comunistă şi femeia Cosmo

Totuşi, înainte de-a le da drumul, o avertizare: astea-s textele necorectate, aşa cum le am eu în calculator. N-am chef să fac treaba cu Quark-Word şi, oricum, sigur o să-mi iertaţi eventualele scăpări. :P (na, că iară scot limba).

Trama comunismului
Dan Lungu, Sînt o babă comunistă, Editura Polirom,
Colecţia "Ego. Proză", Iaşi, 2007

Noi, ăştia mai tineri, care am prins comunismul doar în frageda pruncie, păstrăm amintiri destul de puţine şi oricum selective. Nesfârşitele cozi la ouă şi pânda din balconul strategic amplasat în spatele alimentarei, cu vedere direct la rampa de aprovizionare, se amestecă firesc pentru noi cu jocul cu elasticul sau şotronul desenat pe cimentul plin de pietre care şi acum, după atâţia ani, îşi aşteaptă acoperământul de asfalt. Noi nu prea aveam ce regreta din vremurile alea. Sunt însă printre noi şi altfel de oameni. Cetăţeni cinstiţi ai patriei foste socialiste, care s-au şi au fost formaţi încă de la primul zvâcnet de viaţă de acea orânduire socială, pentru ei singura orânduire socială posibilă. Oameni care, după ce s-au văzut în sfârşit scăpaţi din sătucul natal şi aduşi cu cetele la oraş, unde să construiască „socialismulmultilateraldezvoltat” printre straturile de ceapă şi roşii cultivate cu râvnă atavică în spaţiile verzi dintre blocuri, după ce şi-au clădit un întreg univers al relaţiilor bazate pe atenţii, s-au văzut la un moment dat bulversaţi de-o schimbare în care renunţaseră să mai creadă sau nu crezuseră niciodată.

E vorba de-o tragedie umană abordată până acum doar în treacăt în literatura ultimilor ani. Şi, în orice caz, văzută de obicei din perspectiva „omului capitalist”, gata oricând să-i înfiereze pe aceşti prizonieri pe viaţă ai sistemului care le-a reliefat întreaga geografie interioară. „Nostalgicii”, cum au ajuns să fie numiţi, trăiesc trama existenţei între două lumi: una care, deşi le-a oferit tot ce le trebuia pentru un trai (auto-)suficient, nu i-a luat în seamă decât în măsura potenţialului lor de participanţi supuşi, şi una care-i marginalizează tocmai datorită acestui potenţial.

Romanul lui Dan Lungu spune o poveste care, dincolo de măiestria indiscutabilă a scriiturii, are marele merit că aduce în sfârşit în discuţie frământările acestei uriaşe populaţii de „nostalgici”. Şi-o face tocmai din perspectiva lor, privindu-le de la un capăt la altul prin ochii Emiliei Burac, care care-n copilărie şi-a dorit doar să nu rămână „proasta satului”, să nu mai „calce tezicul”, ci să stea la oraş, să fie o doamnă. Istoria ei personală o cunoaştem cu toţii dinainte să citim paginile acestui roman, căci e istoria părinţilor noştri. Ce aflăm acum sunt gândurile ei sincere, cele pe care, cum am spus deja, nimeni nu se mai arată interesat astăzi să le pătrundă.

Situaţia e cât se poate de banală. Fiica Emiliei, Alice (nume cu sonoritate, ales de Emilia într-o încercare de proiectare asupra ei a aspiraţiilor sale nobile!), plecată în Canada şi stabilită acolo din aceeaşi pricină din care-şi părăsise satul natal şi mama, poartă lungi discuţii la telefon cu aceasta în încercarea de-a o face să voteze cu democraţii. Reacţia mame: „Sînt o babă comunistă, dacă nu ştiai”. De-aici încolo Dan Lungu ne poartă cu pricepere prin amintirile sepia ale femeii, punctează momente edificatoare din trecutul ei, construieşte un fel de pledoarie pentru susţinerea acelei afirmaţii revelatoare. Aflăm despre copilăria Emilie, despre zilele petrecute la oraş la nişte rude, despre ambiţiile ei de-a ajunge „în rând cu oamenii”, suntem martorii fugii ei şi-a înscrierii la liceu, a intrării „în câmpul muncii” şi toate câte decurg de aici. Apare şi Ceauşescu în câteva rânduri, evocat în glumele lui Mitu, „marea figură”, colegul de serviciu al Emiliei, cel care, după căderea comunismului, aceasta avea să afle cu uimire că fusese informator.

Romanul lui Dan Lungu este un studiu de caz. Este ca o fişă lămuritoare asupra vieţii pe care-a trăit-o „o victimă a vechiului sistem”, o justificare aproape a ceea ce-a ajuns aceasta în „noul sistem”. Este o carte care-şi aştepta demult apariţia şi, după lectură, nu poţi decât să te bucuri că povestea a scris-o Dan Lungu. Care, nu mai e nevoie s-o spun, ştie să aducă realul în ficţiune: lucru esenţial pentru un asemenea subiect.

Trama capitalismului
Cezar Paul-Bădescu, Luminiţa, mon amour, Editura Polirom,
Colecţia "Ego. Proză", Iaşi, 2006

S-a vorbit mult despre Cezar Paul-Bădescu cum că ar pune în pagină doar realităţi, mai mult chiar: realităţi personale. Habar n-am. Nu mă interesează. Important e textul, produsul final. Şi-n cazul Luminiţei..., textul este de-a dreptul tulburător. Nu-i găsesc în schimb nici păcatul visceralităţii, cel de care l-am mai văzut acuzat. Este, adică, o visceralitate în povestea pe care a trăit-o Cezar alături de Luminiţa, însă nu e nici pe departe una gratuită. Se înscrie perfect în substanţa istorisirii, îi dă formă şi-o accentuează.

Dar, mai mult decât lucrurile astea, eu am văzut în Luminiţa, mon amour o poveste tragică de dragoste. Un fel de Love story, filmul, numai că abrutizată de-o alt fel de afecţiune. Boala Luminiţei, un fel de frică de orice, chiar şi de frica însăşi, pune la încercare relaţia celor doi, o deformează şi-o face să degenereze, după eliminarea tuturor tratamentelor medicale, în manie religioasă. E uimitoare puterea de modelare a lui Cezar după sinuozităţile de temperament maladiv ale Luminiţei. E-o dovadă de neabătută iubire, orice s-ar crede. Aşa cum e-o dovadă şi a rezistenţei, a speranţei că, fiindu-i aproape şi oferindu-i sprijinul cu o supremă implicare, Luminiţa va ieşi la liman. Poate fi vorba, sigur (însă mergând pe-o deducţie cinică – la care, cum altfel?, ajunge şi Cezar la un moment dat), şi de-un masochism latent.

Interesant rămâne însă finalul acestei love story. Luminiţa îşi află însănătoşirea într-un nou mod de viaţă, unul aflat la antipodul celui prezentat de Dan Lungu în romanul său. Ea devine o adevărată femeie capitalistă, femeia Cosmo, care-şi conduce singură viaţa cu o mână de fier, descotorosindu-se desigur de Cezar, „povara”, care, rămas fără o raţiune de-a fi, cade la rândul lui în depresie.

Sigur, s-ar putea spune că povestea e angajată, că prezintă doar o latură a... realităţii. Păi, cum altfel să fie? întreb. Luminiţa, mon amour e povestea lui. Şi e bine că-i aşa. Fără-ndoială că – dacă tot veni vorba de romane aşteptate – nu va întârzia mult să apară şi romanul ei. Cu titlul, poate, de Jurnalul Luminiţei. Poate în colecţia Chic.

Urare

Dar, cu toată mâhnirea asta, să nu uit totuşi că imediat dau Paştile peste noi şi să vă urez... cum se spunea?...

SĂ VĂ ADUCĂ IEPURAŞUL TOT CE VĂ DORIŢI!

In memoriam Bobby

Tristă veste am primit astăzi de la Baia Mare. Scumpul nostru căţeluş Bobby, pe care îl ştim de mic şi de creşterea căruia s-a ocupat regretatul tată al Lindei, a murit azi noapte. Şi-a murit într-un fel absolut stupid. După ce, cu o zi înainte, copiii îi aruncaseră mingea preferată într-un butoi cu apă şi după ce o zi întreagă nu s-a mişcat de lângă acel butoi, azi noapte şi-a luat inima în dinţi şi a sărit după ea. Şi n-a mai putut ieşi. Şi s-a înecat. L-au găsit dimineaţă bunicii Lindei. Avea doar cinci ani.

O să ne fie dor de veselia lui, de bucuria care i se citea în ochi atunci când ne vedea, de buna dispoziţie pe care ne-o inspira tuturor. Sper că există un rai şi pentru căţei şi sper că Bobby a ajuns acum acolo. Şi că se joacă de mama focului cu mingea preferată.

Către Copipeişti

Absolut din întâmplare am dat ieri seară peste site-ul unei librării care-şi spune "Bucureşti". Ca majoritatea librăriilor, şi "Bucureşti" vinde cartea lui Răzvan Rădulescu, Teodosie cel Mic. Până aici totul bine şi frumos. Bravo lor! E-o carte excelentă, e bine să ajungă la cât mai mulţi. Problema-i că-n chip de prezentare a romanului apare textul cronichetei pe care am publicat-o în revista Familia şi-apoi am lipit-o şi pe blogul de faţă. Unde-i problema aici? Sigur ştiţi. Pe mine, chiar dacă apar menţionat la capătul textului cu nume şi adresă de blog, nu m-a întrebat nici naiba dacă-s de acord cu treaba asta. Aş fi fost, de ce să nu fiu?, dar aici vorbim de-o lipsă crasă de bun simţ, de-o meteahnă care văd că-ncepe să-i caracterizeze pe tot mai mulţi. Şi nu-i bine, nu-i frumos, zău că nu-i frumos.

Oameni buni, dragii mei posibili Copipeişti, înainte să mai faceţi una ca asta, rogu-vă, trimiteţi-mi un mesaj e-mail şi vă promit că răspunsul o să fie afirmativ. Uite, vă scutesc şi de laboriosul clic pe Site personal din dreapta paginii şi vă ofer adresa mea de e-mail: mirceapricajan@gmail.com. Folosiţi-o cu încredere. Mulţumesc.

P.S. 13 aprilie: De admirat. Cu promptitudine, librăria "Bucureşti" şi-a îndreptat greşeala. Citiţi aici.

Înnoire

În urmă cu vreo patru ani mi-am cumpărat primul laptop. Un Toshiba Tecra nu-ştiu-ce-număr. Second hand, desigur. Erau destul de scumpe pe-atunci până şi astea. Am dat pe el mai bine de trei salarii cum câştigam în vremea aia în calitate de colaborator la o gazetă locală. Adică vreo 16 milioane. Nu-i vorbă, a mers bine la-nceput, am fost foarte mulţumit de el. Dar în urmă cu doi ani - cred că nu greşesc - a început să dea semne de "orbul găinilor". Ce-nseamnă asta? Când îţi era lumea mai dragă, pe când te chinuiai mai abitir să reciteşti şi să suceşti topica unei fraze în aşa fel încât să sune cât mai româneşte, ei bine, taman atunci îşi închidea imaginea. Nu de tot. Mai puteai încă să vezi o umbră a textului. Da' numa' bine nu pica, vă zic cu mâna pe suflet. L-am luat de nenumărate ori la palme, l-am plesnit cum nu mai plesnisem nimic de ani buni, de când eram "fericitul" deţinător al unui 486 mai cârpit chiar şi decât creatura doctorului Frankenstein. În fine, la început se-ntâmpla destul de rar lucrul ăsta, era tolerabil. De-o lună încoace însă, cine să-l mai înţeleagă? Zici că-l apucase amocul. Tot la trei-patru minut închidea ochii. Îi apăsam butonaşul pe care-l apasă clapeta la închidere, îşi revenea pentru alte trei-patru minute, apoi o lua de la capăt. Azi aşa, mâine-aşa... şi alaltăieri (observaţi, vă rog, frumuseţe de talent de povestitor!!) şi-o fi zis că gata, am funcţionat destul, m-ai exploatat îndeajuns, e timpul să trag pe dreapta. Şi-a închis ochii pe veci.

Aşa că ieri, pe-un soare şi-o căldură nemaipomenite, am bătut tot oraşul în căutarea unui laptop nou. De data asta chiar nou. Ş-am găsit, dom'le, să nu-ţi vină să crezi. Am găsit o mândrie de Packard Bell cu de toate-n el, cu două inimi, cu rami suficienţi (500 şi ceva), cu hard mărişor (80 Gb), cu tastatură bună de clăpăcit toată ziua, baterie din 8 celule (cică asta o face să dureze mai mult)... Ce mai, numa' bun să te făleşti cu el. Şi deloc scump, dacă vă-ntrebaţi. Două mii trei sute de roni bătuţi pe muchie.

Îmi pare rău de bătrânul Toshiba, n-ascund lucrul ăsta. L-am pus în sertar şi sper să găsesc un meşter faur care să-l poată resuscita, aşa încât să-l folosească Linda măcar înc-un an, doi, când probabil c-o să-l scoatem definitiv la pensie. În acelaşi timp, nu pot să nu mă bucur de bijuteria asta de Packard Bell! Îs sigur că pricepeţi sfâşierea pe care-o încerc, gustul de dulce-amar, nostalgia îmbinată cu bucuria pentru viitor. Aşa că închei aici. Mă duc să văd ce mai ştie Packy.

O chestie faină

Am dat peste treaba asta pe mai multe bloguri. Şi mi-a plăcut. Aşa că uite cine-aş fi eu judecând după câteva alegeri.

Read my VisualDNA™ Get your own VisualDNA™

Premiile Kult 2006

Azi, la ora 6 jumate după-masa, la librăria Cărtureşti (Magheru) din Bucureşti, se împart premiile Kult pentru anul 2006. Din câte am priceput, o să fie ceva despre asta şi pe TVR Cultural, la jurnalul de seară. Mi-am fixat ceasul. Sper să nu uit. Am tendinţa.

Mai multe despre ce-nseamnă premiile, cine le dă, cine s-ar putea să le primească aflaţi cu un clic pe afişul de mai jos. L-am preluat de la Horia Nicola Ursu.

Trebuia s-ajung şi eu pe-acolo, trebuia să mă văd cu nişte lume, da' am rămas acasă din motiv de muncă. Doar cineva tre' să se-ngrijească şi de cărţile care-ar putea intra în vizor pentru premiile de anul viitor, nu? :-)