Mircea hat gesagt

First and foremost: ce mama mamii lor au păţit ăştia de la Blogspot de-au băgat toate comenzile-n nemţeşte? Dau şi eu dup-un car de ani să intru pe blog şi... halt! Volkswagen, Hitler, ştrudl, şniţl und Trabant. Treabă-i asta? Passant...

Treburi domestice. Tocmai întors de la achitat facturi. A doua rundă. Ieri a fost prima. Dup-amiază, drum la apartamentul luat cu chirie, pentru reorganizări. Trei camere, dintre care numai una goală. Cum ne trebuia nouă. Da' preţ bun, proprietar de treabă. Putem pune tot ce nu ne trebuie într-o singură cameră, pe care s-o încuiem şi să ne descurcăm cu restul de două. Suficient. Deşi mutarea propriu-zisă-i programată pentru început de august, am luat şi luna iulie. S-avem vreme să ne ducem boarfele fără heirupisme. Urăsc heirupismele. Pe de altă parte, termenul de predare a casei s-a amânat c-o lună. Sfârşit de august, deci. Probleme cu firma constructoare, condusă de-un viitor candidat la Primărie şi ţintă încă de pe-acum a tuturor sforarilor actuali. Era de aşteptat. Oricum, partea plină a paharului e c-o să avem casa mai ieftină cu vreo 1800 de euroi, penalizările pentru luna întârziată. Partea goală: oricum am pierdut deja un sac de bani cu scăderea asta a euro. O dată la contract, unde suma-i stipulată cu valoare euro de 3,4 roni, a doua oară la depozitul din bancă, pe care abia săptămâna trecută l-am transformat în lei. Asta e! Cine nu se are cu banii, se arde. O nimica toată: lucrăm doi ani şi recuperăm pierderea. La vita e bella. Vita mă-sii!

Treburi muncitoreşti. Terminat cu chiu-cu vai Oamenii de paie. Michael ăsta Marshall scrie... cum să zic? Inutil încâlcit. Cel puţin în cartea asta. Au şi englezii epatatorii lor. Iar pasajele moralizatoare... delicioase. O să vedeţi când iese cartea, nu vă mai vând ponturi. Overall, totuşi, un roman lizibil, pe alocuri palpitant, cu final destul de previzibil. Nu văd însă masterpiece-ul din el, cum zice King pe copertă. -- Aşa, mai departe. Aproape gata şi Monştrii lui Palahniuk. Luni, cel târziu marţi. Pentru împătimiţii lui Chuck (alde io), thumbs up. Comand acum şi Cântec de leagăn, încă aburind de sub teascuri. -- Şi mai departe: Casa întunericului a cuplului King-Straub. O încep săptămâna care vine şi sper s-o termin în cel mult o lună şi ceva. De n-ar fi fost Marshall aşa... mainstreamist, acuma lucram deja la ea. Vita, vita...

In other news, călduri zăpuşitoare şi-n Oradea. Borsec la gheaţă, prietenul meu cel mai bun. Axi, cotoiaşul cel frumos, are de câteva zile un musafir. Pako, motănoiul fioros. Fioros în primele două zile. C-acum se aleargă unu pe altu şi fac lupte greco-romane pe unde apucă. Îs tare simpatici. N-am crezut c-or să se împrietenească vreodată. Păcat că săptămâna viitoare se-ntorc ţiitorii lui Pako din ţările (şi mai) calde. Romanul (cu titlu provizoriu Şi ceva) înaintează cătinel.

Păi, that's all for now. Hai să-i dau post veröffentlichen.

P.S. Era să uit. Luciat, văzut-ai Adevărul literar şi artistic din 13 iunie? Eşti cap de afiş, da' mai la coadă, într-o înşiruire anume (Dan Boicea o face), se află şi blogul de faţă. La "alte bloguri care analizează fenomenul literaturii". Ca să vezi. Habar n-aveam că asta fac. Mike, tu ştiai? Că cică şi tu faci.

Poate, poate

Uitasem deja ce bine e să scrii de-ale tale. A trecut cam multicel de când n-am mai scris la roman (la niciunul), iar ultima povestire datează din mezozoicul anului trecut. La cum îmi arată programul de lucru e greu de crezut că l-aş putea termina vreodată pe Ciril sau Locul unde s-a întâmplat ceva (aiurea parafrază, da' n-am găsit altă rimă). Sunt două romane bazate pe-o construcţie destul de liniară, care mi-ar cere întreaga atenţie. Aşa că, aseară, aşteptându-l pe Moş Ene, ce mi-am zis eu? Dacă aşa nu se poate, poate se poate altfel :). Adică, hai să mulez cartea după modul de lucru. Adică unul inconstant. Şi-am ticluit io un fir narativ aproximativ, iar dimineaţă m-am pus pe treabă. Am aşternut deja în biţi vreo 10 pagini de carte şi sună bine. Deocamdată. S-au adunat destul de multe idei în ultimul timp, aşa că n-o să rămân în pană. Iar firul care leagă fragmentele cărţii e destul de elastic încât să-mi permită jonglerii de tot felul. Sunt încrezător. Poate că, totuşi, anul ăsta oi pune capăt lungii perioade de latenţă. M-am îngrozit deunăzi când am făcut calculul: 2007 minus 2002 (anul debutului meu în volum) egal 5. Dumnezeule!

Bilanţ întârziat

Am tăcut o vreme la începutul anului ăsta, dar am făcut-o pentru a mă putea concentra la cartea pe care astăzi, dacă toate merg bine, o termin de tradus. Adevărul e că aş fi putut-o termina fără bătăi de cap înainte de sărbători, însă spiritul din perioada aceea m-a cam împiedicat, mi-a turnat în mădulare şi-n creier o plictiseală lipicioasă ca melasa. De vină e, poate, şi simplitatea cărţii, genul acela de scriere pe care-mi place s-o numesc "he said/ she said", adică schematică, fără prea multe preocupări de stil şi, de aceea, cam neprovocatoare. Fără-ndoială, în genul în care se încadrează (roman poliţist) e o reuşită, are tensiune şi turnuri neaşteptate de situaţie, dialoguri vii, iar dacă mai spun că acţiunea se petrece în Veneţia, ajunge să vă daţi seama că iese puţin din tipar. Autoarea, Donna Leon, şi-a făcut un titlu de glorie din seria dedicată comisarului Brunetti, a primit premii de specialitate, şi înainte pomenitul Brunetti are şanse mari ca, în timp, să i se alăture lui Poirot. Cam atât însă despre asta. Mai multe după ce termin cartea, ca să vă stârnesc s-o cumpăraţi la apariţie.

Fiindcă am dat titlul ăsta însemnării şi fiindcă am văzut pe mai multe bloguri un astfel de trend, uite că - deşi-mi place de obicei să le ţin pentru mine - fac şi eu o sumă a isprăvilor din 2006.

A fost, în primul rând, anul traducerilor. Am tradus 8 cărţi, dintre care 2 în colaborare (una împreună cu doamna mea Linda), iar una este o antologie (a lui Horia Ursu) din care eu am tălmăcit nuvela de titlu. De apărut, au apărut de fapt 12 traduceri, diferenţa de 4 fiind cărţi lucrate cu un an înainte, în 2005. Şi dintre acestea, una este în colaborare. Iată-le pe toate, în ordinea apariţiei:

1. M. John Harrison – Viriconium, omnibus (3 romane şi un volum de povestiri), Editura Tritonic, Bucureşti, 2006;

2. Jeff VanderMeer – Veniss Underground, omnibus (un roman şi un volum de povestiri), Ed. Tritonic, Bucureşti, 2006;

3. Transformarea lui Martin Lake şi ale povestiri, antologie de Horia Nicola Ursu (traducerea nuvelei care dă titlu volumului), Editura Tritonic, Bucureşti, 2006.

4. K. J. Bishop – Oraşul gravat, roman (tradus cu Mihai Samoilă), Editura Tritonic, Bucureşti, 2006;

5. Geoff Ryman – Aer, roman, Editura Tritonic, Bucureşti, 2006;

6. Şaptezeci de mari bătălii ale tuturor timpurilor, atlas istoric (tradus cu Linda Pricăjan), Editura Aquila ’93, Oradea, 2006;

7. Stephen King – Lucruri preţioase, roman, Ed. Aquila 93, Oradea, 2006;

8. Cliff Isaacson & Kris Radish – Influenţa ordinii naşterii, studiu, Ed. Aquila 93, Oradea, 2006;

9. Stephen King – Jumătatea întunecată, roman, Ed. Aquila 93, Oradea 2006;

10. Brian Herbert & Kevin J. Andreson – Dune. Casa Atreides, roman (tradus cu Silviu Genescu), Editura Millennium Press, Satu Mare, 2006.

11. Ben Bova – Powersat, roman, Ed. Millennium Press, Satu Mare, 2006;

12. Jon Fasman – Biblioteca geografului, roman, Editura Polirom, Iaşi, 2006;

A fost de asemenea anul unei singure proze scrise, Radio live, apărută în Almanahul Estival Flacăra. Spre capătul anului am reuşit totuşi să mai adaug romanului câteva pagini. Mai e însă drum lung până să-l isprăvesc...

A fost anul articolelor. De tot felul. De opinie, de prezentare, cronichete. Apărute prin mai multe locuri. Familia, unde mă obligă datoria să scriu, dar şi Flacăra, Prăvălia culturală, Fiction.ro şi altele. Din păcate, am pierdut bunul obicei de altă dată de a-mi ţine o evidenţă clară a lor.

2006 a fost şi anul amenajărilor domestice.

A fost un an început cu mare avânt, cu forţă supranaturală de muncă şi încheiat, deşi cu perspective poate chiar mai bune, într-un mod nefericit pentru o colaborare pe care chiar pusesem preţ. N-a fost să fie. Poate e mai bine aşa.

Dar, last but not least, a fost şi anul când am pornit blogul ăsta.

Ce altceva să mai trec aici? Cu siguranţă am lăsat multe pe dinafară, lucruri mărunte dar importante, bucurii personale, de familie, împliniri care privesc un cerc restrâns de oameni şi pe care nu se cade să le fac aici publice.

Una peste alta, 2006 a fost un an al creşterilor, un an ascendent, şi sper ca şi 2007 să urmeze acest curs. Nu asta ne dorim cu toţii?

Ciril şi experienţa comunistă

Sunt de-a dreptul scârbit de ce-am văzut ieri în Parlament, de spectacolul de doi bani la care s-a dedat încă o dată marele pupincurist al cuplului Ceauşescu şi, după '89, al lui Eugen Barbu. Oamenii de felul ăsta, cu deşănţarea lor infectă, mă împing să consider un blestem accidentul care-a făcut să mă nasc în România. În fine, dă-i încolo de muribunzi. Să ne vedem de-ale noastre. Numai că printre "ale noastre", n-avem ce-i face, se numără şi amintiri cum sunt astea de mai jos, ale lui Ciril.

Îmi amintesc de frig şi de întuneric.

Îmi amintesc de multele dimineţi când rămâneam singur.

Părinţii se trezeau cu noaptea-n cap să plece la coadă la alimente şi, din cauza vânzolelii lor, mă trezeam şi eu. Pentru a nu isca discuţii inutile, mă prefăceam că mai dorm. Chinul începea imediat ce închideau uşa în urma lor. Degeaba deschideam radioul şi încercam să umplu golul din cameră cu vocile plate din el, degeaba aprindeam veioza de la capul patului – orice umbră şi orice zgomot, un scârţâit sau ceva, mă făceau să tresar şi să transpir abundent. Mai crunt era când se lua curentul. Rămâneam atunci în pat cu plapuma trasă până peste cap, strângând din dinţi şi din ochi. Îmi auzeam bătăile grăbite ale inimii şi, între ele, respiraţii luctuoase, paşi încopitaţi, pocnituri ca de bici.

Eu însumi, din câte-mi amintesc, n-am stat la coadă decât o singură dată. Trebuie să fi avut vreo cinci ani, nu mai mult, ştiam să umblu şi să vorbesc (deşi umblam mult, de vorbit vorbeam foarte puţin). La Alimentara de la parterul blocului de vizavi se „băgaseră” ouă. Vestea se răspândise ca folclorul în popor: prin viu grai. Şi cu o viteză uluitoare. În scurtă vreme, întreg cartierul se adunase conştiincios la coadă. Fiindcă aveam nevoie de mai multe ouă, mama i-a propus tatei să mă ducă şi pe mine. Mai multe persoane – mai multe ouă. M-au dus, aşadar, şi m-au instruit să stau cuminte în urma lor şi să înaintez o dată cu ei. Aşa am făcut, şi încă mai ţin minte mândria ce m-a încercat când mi-a venit rândul şi-am luat cele două ouă din mâinile vânzătoarei. Atâtea se dădeau de persoană: două ouă. Ca s-ajungă la toată lumea.

Am repetat schema de câteva ori, după care s-a terminat marfa. Şi oamenii au plecat pe la casele lor, bucuroşi că-şi vor putea pregăti nişte omlete. Eu le-am mâncat ca ochiuri moi.

Deşi mie mi s-a părut o aventură palpitantă, s-o fi repetat de mai multe ori ar fi început să mi se pară un calvar. Aşa cum sunt sigur că era pentru părinţii mei. Nu era vorba numai de frigul dimineţilor de iarnă. Era mai mult decât atât. Era ceva ce plutea în aer – am simţit eu, chiar dacă doar mai târziu am fost în stare să-mi explic ce era –, era ceva ce trebuia spus şi nimeni nu îndrăznea să spună. Era un soi de complicitate laşă, ceva ce-i unea pe toţi oamenii de acolo şi care-i speria. Era ceva mai cumplit ca spaima de care aveam eu parte după plecarea părinţilor dimineaţa de acasă.

Toate alimentele, nu numai ouăle, se găseau la fel de greu. Pâine se dădea pe cartelă, ca-n vreme de război, uleiul (întotdeauna în sticle greu de spălat) şi zahărul (mereu galben) erau raţionalizate, mezeluri luau numai cei norocoşi. Unt găseai mai des ca margarina – ăsta-i unul dintre paradoxurile copilăriei mele. Dulciurile (ciocolatele Kandia amărui) şi fructele exotice apăreau doar de sărbători, aduse de Moş Gerilă în cantităţi infime. Bananele erau răscoapte şi portocalele mălăieţe. Pepsi puteai bea numai dacă băteai drumul până pe litoral. În restul timpului te puteai răcori cu Brifcor, o versiune puturoasă de Fanta. Berea era răsuflată şi mizerabilă (am băut imediat după Revoluţie o sticlă de bere Felix şi parcă-i simt şi acum gustul rânced în cerul gurii.) Un alt paradox al vremii era că găseai şampanie oriunde, o găseai chiar mai uşor ca berea. Laptele, şi cel dulce şi cel bătut, covăsit, şi sana veneau îmbuteliate în sticle cu gât larg, acoperite cu capace din staniol. Cu cinci lei îţi puteai cumpăra destule seminţe de dovleac cât să ronţăii o zi întreagă – iar eu ronţăiam în fiecare zi de zece lei...

Almanahul Flacăra 2007

A apărut cu ceva timp în urmă şi almanahul pe 2007 al Flăcării. Azi mi-a ajuns prin poştă. În el puteţi citi, pe lângă proză de Nichita Danilov, reportaje de Alice-Claudia Gherman (unul dintre ele foarte fain, despre Sibiu, oraşul meu de suflet), un text despre Marguerite Duras semnat de Vasile Savin şi Darclee Tomescu-Berdon, un dosar întreg despre "Povestea Bibliei", pagini de umor şi rebus, culinare, ştiinţă, sănătate, o prezentare şi-un fragment din Indiciu fatal al Patriciei Cornwell, carte apărută la Nemira în traducerea Alexandrei Popescu - pe lângă toate astea, deci, cu voia dumneavoastră, puteţi citi şi textul meu despre Frankenstein, Un monstru de 200 de ani, publicat, cum altfel, la rubrica Horror.

Eu zic că merită să vă despărţiţi de 6 poli amărâţi şi să cumpăraţi singurul almanah care încă mai păstrează ceva din savoarea "almanahelor" (na, s-o dau şi eu pe spaniolă!) de altădată. Lectură plăcută!

Pe calea cea bună

Chiar dacă de câteva săptămâni bune îmi caut şi nu găsesc agenda "de lucru", cea în care am notate personaje, descrieri, căi de urmat, referinţe, toate alea, ieri m-am enervat rău, da' rău de tot, şi am recitit cât aveam deja scris din Ciril. Cu ocazia asta am făcut şi mici modificări: am eliminat unele părţi, pe altele le-am înlocuit, am mai jonglat cu paragrafele şi... am alcătuit o nouă listă "de lucru". Şi cum asta m-a făcut să reintru în atmosferă, am mai şi scris trei pagini nou-nouţe. Poate n-or fi ăle mai bune, da' măcar îs acolo. Să am ce şterge la revizia/reviziile finală/e. Iar astăzi, dis de dimineaţă, am mai scris două. Aşadar, am înaintat în două zile deja cu cinci pagini. E bine, e nesperat de bine.

Şi mai nesperat e noul final pe care l-am ticluit. Nu ştiu dacă pot spune chiar "noul", fiindcă până acum asta a cam fost o nebuloasă, dar găsirea lui mi-a dat forţe să merg mai departe.

Aşadar, ştiu ce-am până acum, ştiu unde trebuie să ajung. Abia aştept să văd ce se mai întâmplă. Poate că reuşesc totuşi să pun în aplicare măcar o parte din plan până la sfârşitul anului.

I'm back on track!

Rubrica

Am scris ieri despre două din cele trei cărţi pe care le am în vedere pentru rubrica din Familia. E vorba de Reţetarium-ul lui Costi Gurgu şi Cu puţin timp înaintea coborârii extratereştrilor printre noi de Lucian Dan Teodorovici (asta n-are nimic de-a face cu sefeul, dar nu m-am putut abţine să n-o includ aici - pe deasupra, se pare că din numărul pe ianuarie 2007 voi avea de comentat mai mult cărţi mainstream; deocamdată am pe masă Copiii asfaltului de Tudor Călin Zarojanu, doua volume de povestiri aparţinându-i lui Cornel Mihai Ungureanu, plus câteva restanţe din primul val de prozatori lansat în colecţia "Ego. Proză" de la Polirom). Urmează, dacă termin astăzi lectura, AtelierKult - povestiri fantastice, colecţia alcătuită de Michael Haulică pentru Millennium Press.

Raport sumar

Am neglijat în ultima vreme colţişorul ăsta de ocean digital (ce aiurea sună!), dar asta nu înseamnă că n-aş fi avut despre ce scrie sau că nu s-a întâmplat nimic demn de menţionat aici. Pe lângă altele, încă mai vreau să scriu - şi-o să scriu în zilele următoare - despre pasiunea mea pentru OTR-uri (Old Time Radio, that is), despre nişte cărţi citite recent, despre una-alta...

Până atunci, cea mai mare realizare de-o săptămână încoace: avem uşi la sufragerie şi la birou. E incredibil cât de mult definesc nişte uşi o casă, chiar dacă stau tot timpul deschise. Problema la noi era că spaţiul de umplut era de un metru şi 20 de cm., şi doar un tâmplar priceput ne putea ajuta. Ei bine, l-am găsit şi-a făcut o treabă minunată. Şi încă la un preţ excelent!

În rest, scris şi trimis articolul pentru Flacăra (despre Anne Rice; se pare că cel despre Frankenstein va apărea în almanah); tradus vreo patru filme dense ca naiba; făcut un drum la Orăştie pentru înapoierea bunicii venită în "concediu" la noi prima dată după 20 de ani, cred; primit în sfârşit exemplarele mele din Aer de Ryman şi Oraşul gravat de Bishop (mare parte deja au luat calea rudelor şi prietenilor); cumpărat bicicletă eliptică, cadru pentru făcut abdomene şi cântar digital...

Cam asta e. Deocamdată.

O umbră deasă

Am frunzărit de curând (n-am mai făcut-o de vreo trei ani) cele două volume din romanul meu de debut. E mai bun decât mă aşteptam (modestia e în floare!). Sigur, sunt stângăcii, sunt emfaze şi repetiţii inutile, e umflat (dar nu foarte mult, având în vedere amploarea poveştii), suferă de preţiozitate pe alocuri, dar, all in all, nu e tocmai o carte cu care să te ruşinezi. Mi-ar plăcea să-l revizuiesc şi să-l public într-o ediţie restrânsă, de cel mult 500 de pagini (el are acum peste 700 în format mare, de manual!). Dar, sunt sigur, dorinţa asta nu-i decât un tertip al subconştientului, care vrea să mă împiedice să-l mântuiesc pe Ciril. Aşa că, piei, Satană!

De viitor apropiat

Se pare că-n lunile noiembrie şi decembrie voi fi relativ liber. Mi-am scotocit prin sertare, am scos manuscrisul lui Ciril (trebuie să-l recitesc) şi alte câteva proze neterminate. Cu puţin noroc, cum nici n-am sperat, până la sfârşitul anului voi avea terminată o primă versiune. Poate şi câteva povestiri. Dacă nu, măcare să le revizuiesc pe cele deja existente şi alese pentru plănuitul Poveşti de culcare. Dar să nu spun "hop" până nu...

Camera de gardă

După ce-am amânat atâta timp, a venit totuşi sorocul. Mă refer la mini-grupajul de recenzii pe care-l plănuiesc de-o bună bucată de vreme pentru Familia. Am scris deja despre Aşteptând-o pe Sara lui Haulică, despre Nopţi albe, zile negre a lui Marian Coman şi mai vreau sa adaug una la Sharia Roxanei Brînceanu şi una la Radharc-ul kultiştilor. Sper să le dau gata astăzi. Totul va fi sub numele generic (cred că ăsta va rămâne) "Camera de gardă". Mă gândesc să fac astfel o rubrică şi, pe cât posibil, lună de lună să adaug măcar o cronichetă... că nu-s chiar recenzii astea. De asemenea, mă gândesc să introduc aici dări de seamă nu doar despră cărţile românilor, ci şi despre traduceri recente din aria fantasticului, poate şi unele articole tematice. Interviuri, de ce nu? Ceva mai aparte. Oi vedea. Deocamdată, pentru nr. 10, vor fi astea patru. Apoi, în 11-12, număr dublu, cred că voi scrie despre Reţetarium-ul lui Gurgu şi despre antologia AtelierKult. Dacă se va mai învrednici vreo editură tipăritoare de cărţi româneşti fantastice (zic mereu fantastice fiindcă-i un termen mai cuprinzător), alte edituri, zic - şi mă gândesc la Diasfera, poate -, să-mi trimită din producţiile de ultimă oră, s-ar putea să mai introduc ceva. Asta-i o invitaţie, desigur.

Revenire

Uf, uite c-am ieşit din înghesuială. S-o luăm sistematic.

Joi, când ne-au venit invitaţii, eu eram deja în focul luptei. Stătuseam treaz, la lucru, traducând, până pe la 2 şi ceva noaptea şi m-am prezentat la redacţie abia în jur de 10, când oamenii erau aproape toţi veniţi. Toţi, în frunte cu Blandiana. Singura femeie din ceată, de altfel. Am apucat să schimb doar câteva vorbe cu Claudiu Komartin (coleg de pătimiri... ştim noi de care), am mai dat o fugă pân' la Trezorerie cu secretara noastră după nişte bani, m-am înapoiat acasă pentru a mai traduce vreo 5 pagini... la 2 pm du-te înapoi la tipografie după revistă, du-o la redacţie (noroc că l-am luat cu mine pe Marius Miheţ, prietenul şi colegul cu rubrica de cronică literară pe proză la revistă), fugi înapoi acasă şi mai tradu 4 pagini, urcă-te iar în maşină şi fugi la Teatrul Arcadia, unde, puhoi de poeţi, strâns mâini cu cine-am apucat, schimbat o vorbă pe fugă la fel, asistat la înmânarea titlului de cetăţean de onoare al Oradiei Blandienei, ascultat câteva poezii recitate de-autori în carne şi oase, fugit repede-repejor după Linda la serviciu, dus acasă, înfulecat ceva din mers şi continuat cu tradusul până la 9, când, intoxicaţi de uşile şi geamurile proaspăt vopsite, Sanda şi Vali, prieteni şi colegi, ne-au bătut la uşă, rugându-ne să-i găzduim peste noapte.

A doua zi, vineri, lucrat zi lumină, cu scurte pauze de mâncare. Culmea nesimţirii, n-am participat nici la colocviul poeţilor de al prânz, nici spre seară la aşa-zisul happening multimedia de la atelierul pictorului. Cu puţine remuşcări, alegând varianta mai durabilă (adică traducerea romanului), mi-am văzut mai departe de treabă.

Sâmbătă şi duminică s-au dus destul de iute. Ş-am reuşit să mă ţin de program, terminând cartea în jur de 1 în noaptea de duminică. Am mai aruncat o privire peste ea înainte de-a mă culca pentru a-i absorbi forţa lucrului tocmai terminat, ş-am capitulat.

Luni, corectură. Am trimis-o pe la 3 ş-aş fi huzurit toată ziua apoi, dar nu s-a putut. La 4 jumate, du-te la ieşirea din Pasajul "Vulturul Negru", unde întâlneşte-te cu Moldovan şi Ionică, al nostru scump şi draga curier, pentru a încărca într-o maşină ce nu mai voia să vină mesele şi panourile folosite la mini-târgul de carte al editurilor locale (dintre care am înţeles că s-au prezentat doar vreo 3!).

Ieri, huzureala mult promisă. Uitat la o droaie de episoade Eureka, 4400, Heroes, Runaway, Desperate Housewives şi alte câteva pe care nici nu le mai ţin minte.

Azi, scris şi trimis articolul pentru Flacăra (e despre Frankenstein). După ce-am rezolvat problemele (problema, că a fost de fapt una singură) cu ei, am reluat colaborarea.

Trecutul mereu prezent

Cum n-am timp acum să vin aici cu ceva nou (şi cum am văzut că sunt câţiva oameni care intră constant pe blog), transcriu încă un articol din seria "Gazeta de Oradea". E de prin 2004, dar, recitindu-l, mi se pare incredibil că lucrurile astea-s încă valabile. Lectură plăcută!

Cărţi cu poliţiştii animalelor care mănâncă ardei roşii citind ziare la televizor în pauza dintre telenovele

Acolo unde nu s-au desfiinţat încă bibliotecile comunale, undeva prin ţara românească, există o doamnă bibliotecară foarte devotată meseriei pe care şi-a ales-o. Văzând că lumea nu mai are timp să treacă pe la stabilimentul pe care-l păstoreşte, şi-a spus că a sosit vremea ca el, stabilimentul, să meargă la oameni în bătătură. Când vremea nu-i chinuieşte şalele, îşi umple desaga cu cărţi şi-o ia la picior. Străbate molcom kilometri dintre saltele comunei şi propovăduieşte religia lecturii. Astfel şi-a găsit mai mulţi clienţi fideli. Dar să nu credeţi că neapărat lectura îi face pe oameni să-i deschidă poarta lui tanti Nina. Bibliotecara, după îndelungi lecturi din clasici şi – mai puţin – din moderni, şi-a dat seama că viaţa omului e cea care contează. Pe lângă o carte, tanti Nina le oferă şi şedinţe de consiliere. Mai mult decât bibliotecară, ea e psihoterapeut. E, încerca Liiceanu să ne convingă la „Garantat 100%”, un pedagog ce-a găsit calea de a-i face pe oameni să se regăsească în cărţile pe care le primesc spre citire. Chiar dacă dânsa – în documentarul prezentat la aceeaşi emisiune – a declarat că le împrumută cărţile sămănătoriştilor şi ale realiştilor progresişti români (adică Rebreanu), am văzut eu că din desagă îi ieşeau mai multe cotoare de cărţi publicate la Editura Nemira, în colecţia Nautilus, pe la începutul anilor ’90. Pe cine păcăleşte ea?

America descoperită de Columb şi colonizată de englezi şi de francezi (printre alţii) a ajuns la un stadiu de dezvoltare atât de avansat, că şi-au pus bazele în ultima vreme şi unei ramuri a Poliţiei care se ocupă cu protecţia animalelor. Simplificând, poliţiştii aceştia răspund la apeluri telefonice şi merg pe teren să verifice informaţia. Dacă proprietarul unui câine este descoperit că nu i-a oferit animalului de casă suficientă apă şi mâncare, este pus la zid, percheziţionat, încătuşat şi dus la secţie. Nu ştiu dacă-i aplică acolo şi bătăi corecţionale, dar ştiu sigur că poate fi închis mai ceva decât pentru furt calificat. Mă-ntreb de ce tratament ar avea acolo parte un primar ca Băsescu al nostru, prezidenţiabilul?

Apropo de Băsescu, la una dintre emisiunile Oprah-ei noastre (e vorba, desigur, de respectabila doamnă Teo, cea în jurul căreia nu ştiu cum se face de roiesc mereu tot soiul de pitici manelomani, atât prin constituţie, cât şi prin cod civil), la vreme de încheiere (era să scriu „de bejenie”), cu genericul curgând mai ceva ca Ozana lui Creangă la subsolul ecranului, în spatele fetelor de la Sexxxxx(etc.)y care prestau o frumoasă melodie (sic!), un băieţel cu creastă flutura prin aer o legătură ţapănă de ardei roşii. Nu, nu cred că erau iuţi – da’ ce mai contează?!

Ziarele merită citite la televizor. Nu de alta, dar ca să ştii ce cumperi a doua zi. Sau, dacă nu-ţi permiţi, să ştii ce ratezi. Ziarele merită şi comentate la televizor. Merită despicate. La fel ca şi cei care le citesc şi le comentează. Unul dintre aceştia – sunt mulţi în ultima vreme –, este domnul Badea-şpagat-pe-scaune-cu-Teo-în-fundal. Dup-o afacere ratată cu chibrituri (ce vă miraţi?), după multe proteste în public şi după ce a făcut bătături la pumn cât a bătut pe la uşile televiziunilor, iată că domnul Badea a revenit „În gura presei”. E drept: nu-l mai are pe Oreste să râdă la glumele lui, dar are pe altcineva. Ştiu sigur asta. E undeva în dreptul lui, acolo unde aruncă necontenit ocheade, căutând, probabil, un surâs aprobator. Şi mai ştiu sigur încă un lucru: în pofida cămăşii frumos strânse la gât c-o cravată, dl. Badea poartă în continuare tenişi albi. Asta e, nu ştii niciodată când tre’ să faci un şpagat pentru a smulge-un surâs condescendent. E uşor de intrat în gura presei, da-i greu a’ drac’ de ieşit.

Telenovelele sunt bune, dom’le. Ce vă tot legaţi de ele? Sunt bune că ne-nvaţă cum să ne comportăm cu-o fată. – Aşa-şi justifica deunăzi, la emisiunea lui Kensky fără Kensky, un tânăr plăcerea de-a urmări aceste infuzii cu suc de ceapă. Decât să mă uit la filme porno, mai bine văd telenovele – continua el nedezminţit. În opoziţie se afla Vaporaş, care, e lesne de-nţeles, ura din tot sufletul siropozităţile. Vaporaş se declara capabil să-şi arunce iubita de la geam dac-o prinde că se uită la prostiile alea. Vaporaş rânjea dispreţuitor. Alături de el, ţinându-i isonul, un bătrânel cam limbareţ şi lasciv, tipu’ de la ZOB şi tipu’ cu pantaloni în carouri roşii, faţă pământie şi glume pe care le ţinem minte de când mai făcea spectacole prin ţară. Nu ştiu voi, da’ eu de-abia aştept să văd dacă şi-o pune Zăvoranca cu fratele lu’ ăl grizonat, Papi parcă-l cheamă. Să moară Vaporaş de ciudă!

Weekend lucrativ

A venit deja sâmbăta şi nici nu-mi dau seama unde au zburat celelalte zile. Trebuia în weekendul ăsta să plecăm la Baia Mare, unde n-am mai fost de mai bine de două luni (ne-a făcut în schimb o vizită mama Lindei acum o lună), trebuia să ieşim cu tot familionul în oraş, să bem o bere şi să mâncăm castane - doar acum e Sărbătoarea Castanelor în plină desfăşurare! -, în schimb am rămas acasă înrobiţi de muncă.

Mă duc să pun de cafea. O să ronţăi o felie de pâine prăjită cu icre şi, mai spre seară, o să-mi torn un pahar de Busuioacă de Bohotin de la Viţa românească. Sper să pot rupe o oră între tip ca să mai pedalez puţin pe bicileta asta, înainte să trebuiască dusă înapoi proprietarului. La naiba, jur că luna viitoare ne luăm noi una - şi încă din-aceea nu cu pedale, ci cu umblătoare (eliptică, scrie pe etichetă) -, şi magnetică, să meargă lin.

Gata cu lenevia! Toată lumea la lucru!

Frustrări

Lucrez de zor, dar cu puţin spor. După ce-am lenevit toată sâmbăta, am de recuperat duminica. Aşa-mi trebuie! Oricum, tre' să recunosc că romanul ăsta merge greu. De multe ori mă salvează ediţia italiană; mă mai scoate din încâlceli, îmi mai lămureşte sensul unor fraze care-n engleză par să nu ducă nicăieri (la naiba cu scriitorii ăştia americani care scriu atât de eliptic!).

Lucrez, deci, traduc, adică, timp în care tot ce mi-aş dori de fapt ar fi să-mi scriu propriile texte. Am mai adăugat astăzi alte trei subiecte în carneţelul cu idei pentru viitoarele proze. Nici nu ştiu câte-s acolo deja. Destule. Prea multe. Iar anul ăsta am reuşit să bifez de-abia una. Cât despre roman, Ciril, sărmanul e împotmolit la partea a doua, după o sută şi ceva de pagini scrise, transcrise, rescrise... Când naiba oi avea timp să-mi termin măcar lucrările începute, că la alea aflate doar în stadiul de proiect nici nu îndrăznesc să mă gândesc? Cred c-o să fug în munţi anul viitor, cum dă colţ iarba, ş-am să mă întorc numai când voi avea manuscrisul romanului ăsta termina, celălalt (Locul unde s-a întâmplat ceva, ca titlu provizoriu - da, bate spre Sadoveanu, şi-ncă bate bine!) măcar în stadiu de first draft (uite, tocmai mi-am dat seama: şi la ăsta m-am împotmolit la partea a doua!) şi volumul de povestiri încheiat şi gata de tipar (îmi mai trebuie 2-3 povestiri noi, care, alături de cele 8 selectate deja şi care vor trebui puţin pieptănate şi machiate înainte de scoaterea în lumea bună, vor însemna vreo 150-200 de pagini de volum). Da, cred că aşa am să fac...

Până atunci însă, să-mi văd mai departe de tradus! De furie, mi-am mutat pe laptop Kreator cu "Enemy of God" şi-i ascult în heavy rotation deja de dimineaţă. Dar nu m-ajută mult. O să-ncerc cu nişte King Diamond. Poate-poate...

Cele mai valoroase cărţi

Ieri pomeneam la un moment dat de colaborarea mea de-un an şi ceva cu un săptămânal orădean. Fiindcă s-au scurs doi ani de-atunci şi drepturile de autor asupra textelor s-au întors la mine, uite aici unul dintre primele articole. Întâmplarea relatată e cât se poate de reală. I-am spus:

Cele mai valoroase cărţi

În urmă cu puţin timp mi-am deschis primul cont la bancă. Mi-amintesc că, înainte de asta, am petrecut mai multe săptămâni de coşmar. Ca orice lucru nou, şi operaţiunea asta mă speria. Mă şi imaginam intrând pe uşile edificiului din sticlă şi oţel şi fiind preluat de-un agent de pază, care, cu ochiul său antrenat, m-a ginit din prima. Am avut câteva nopţi în care am dormit foarte prost, şi am avut câteva în care nu cred să fi pus geană peste geană mai mult de vreo două ore.

Într-un sfârşit, a trebuit să-mi recunosc greşeala. Totul a decurs normal, fără nici o piedică, agentul de pază n-a văzut în mine cine ştie ce hoţ sau şarlatan, şi-am ieşit în doar douăzeci de minute de acolo cu zâmbetul pe buze şi în mâncă cu o hârtie care spunea că de-acum înainte am propriul meu cont la bancă.

La această întâmplare m-a dus gândul când, în vizită la un prieten, la sosirea tipului cu pizza, acesta, prietenul, s-a grăbit spre bibliotecă şi, cu o mână expertă, a scos din raft un tom gros. N-am priceput nimic la-nceput, mărturisesc. Eram convins că n-are de gând să plătească cele două pizza (comandate la insistenţele sale) cu un volum din operele complete ale lui Sadoveanu, întocmite şi îngrijite însuşi de povestitorul moldav. Nedumerirea mi-a dispărut însă când, la o frunzărire la fel de expertă a paginilor, prietenul meu a ajuns la un loc anume, unde se odihnea un teanc nici subţirel, dar nici gros de bancnote. „Aici îi ţin”, mi-a explica pe-un ton conspirativ, trăgând cu coada ochiului la holul în care tipul cu pizza îşi aştepta plata.

În vreme ce ne savuram plăcintele cu mirodenii, zarzavaturi şi cărnuri, l-am întrebat, într-o doară, cum face tot românul când vine vorba de bani, de ce nu şi-i ţine într-un loc mai sigur. Cardurile-s deja la-ndemâna oricui. Sunt uşor de folosit, sigure şi nu-ţi ia mai mult de zece minute să le alimentezi, dacă ai noroc să nu fie coadă. Plus că nu va mai trece mult până ce vom putea achita orice cumpărături direct cu ele. Sau, iată, un cont bancar la termen, dacă vrea să-i ţină cu un scop anume, cum doream eu. Mi-a răspuns pe şleau: mă sperie gândul. Adică, aceeaşi temere pe care am avut-o eu înainte de-a apela la serviciile unei bănci.

Inspirat de exemplul lui, am pornit apoi o anchetă pe cont propriu printre prieteni. M-am înfiinţat la fiecare acasă sub diferite pretexte şi, tot sub diferite pretexte, am reuşit să aflu cum stau lucrurile în cazul fiecăruia.

Rezultatul? Un amic îşi ţinea economiile în Justine a Marchizului de Sade, altul în Vieţile Sfinţilor, o vecină de bloc în succesul de public al Sandrei Brown, Violul, iar nişte prieteni din altă localitate şi le ţin într-o carte despre Anna Pauker.

Ar fi, totuşi, interesant de aflat dacă (şi cine) îşi ţine banii în, să zicem, Moş Goriot sau în Iluzii pierdute, în Insula comorii, în Avarul sau în Tartuffe.

Ideea mi se pare foarte interesantă şi a început deja să mă bată gândul să-mi retrag economiile de la bancă. Am deja o carte în minte. Mi-aş putea ţine banii în Suflete moarte. În felul ăsta aş putea spune că fac o investiţie. Şi poate că, trezindu-mă într-o dimineaţă şi vrând să iau cât de-o pâine, voi descoperi că Cicikov a făcut ce-a făcut şi mi-a dublat suma. Hai, că-s naiv!

Wiki

Ia uite, nene, c-am ajuns şi-n Wikipedia românească! Şi nici măcar nu-s un... ciot.
După "Oameni din Bihor", dicţionarul alcătuit în 2002 de Stelian Vasilescu, pot zice c-am urcat câteva trepte. Urmează Enciclopedia Britanică. Apoi nimic nu-mi va mai sta-n cale...