Îngropăciune

Gata, îl duc la groapă. Îi cânt prohodu'. Îi dau ortu' popii. Basta, caput, aleluia!

Mulţumesc tuturor celor care m-au vizitat, citit, comentat.

Mulţumesc din suflet blogspot, dar acum te părăsesc. A sosit clipa despărţirii. Plec din lumea asta, o las cu bune, cu rele. Mă duc spre locuri unde cureg râuri de lapte şi miere, unde cerul e de zahăr şi iarba de rahat (d-ăla turcesc, ofcorz!). Mă duc acolo unde aerul miroase-a lămâiţă şi fum de ţigară. Plec, lume haină! Adio!

P.S. Pentru cei interesaţi, mă puteţi găsi uşor, într-o formă îmbunătăţită, (deja) reînviată, la http://mirceapricajan.wordpress.com. Fooled ya, didn't I? :))))))))))

Duhoare de hoit

Zău că nu ştiu de ce am impresia că blogul ăsta moare. Nu-mi mai găsesc/ caut timp să scriu în el. Nu mă mai interesează ce-aş putea scrie în el. Poate că nici nu mai am ce scrie în el. Mă uit în urmă şi parcă n-am avut niciodată ce scrie în el. În fine, pute a mortăciune. Duhneşte de-ţi rupe nasul şi când nu e deschis. Cel puţin nasul meu.

Am ţinut jurnal, jurnal d-ăla tradiţional, scârţa-scârţa pe hârtie, aproape zece ani. Am notat acolo toate tâmpeniile, toate cretinătăţile pământului. Ultima dată când am citit din el mi-a venit să-l dau de pereţi. Da-da, am găsit şi urme de xenofobie pe la cinşpe ani. Am găsit multe, prea multe însemnări despre multe, prea multe cărţi de Sadoveanu (am citit Nicoară Potcoavă de trei ori în doar două luni de vară!!). Am găsit notaţii banale, despre te miri ce nimicuri de care probabil nici a doua zi nu-mi mai aduceam aminte. Habar n-am ce rost au toate astea. Habar n-am ce rost ar putea avea blogul ăsta, tot un fel de jurnal, doar că mai conştient de ochii altora - ce naiba, doar am contor de trafic şi văd că zilnic sunt cel puţin 20-30 de oameni care dau pe-aici.

DCE se mira recent pe blogul lui că toţi scriu pe bloguri mai mult ca să se laude de isprăvile personale. Bine, el zice de scriitori. Dar asta facem toţi. Şi nu-mi place, jur pe roşu că nu-mi place. Şi-am citit în urmă şi-am găsit şi la mine multe, prea multe dovezi de-astea de automângâiere. Şi mi-a venit să dau cu blogul de pereţi. Să-l strâng de gât până-şi dă ultima suflare.

Cine ştie, poate deja am făcut-o. Poate de aia pute a hoit. Poate-i cazul să-l înmormântez creştineşte. Să scap măcar de-un eventual suflet neliniştit. Care ştiţi bine cu ce se ocupă.

Mircea spunea

M-am pripit. Alaltăieri i-am acuzat pe sărmanii de la Blogspot, când ei nu făcuseră decât să bage o funcţie în plus. Uitaţi ce frumos e acum! Totu-i în română. Tot-tot. Hai că-i dau publicare postare. :)

Mircea hat gesagt

First and foremost: ce mama mamii lor au păţit ăştia de la Blogspot de-au băgat toate comenzile-n nemţeşte? Dau şi eu dup-un car de ani să intru pe blog şi... halt! Volkswagen, Hitler, ştrudl, şniţl und Trabant. Treabă-i asta? Passant...

Treburi domestice. Tocmai întors de la achitat facturi. A doua rundă. Ieri a fost prima. Dup-amiază, drum la apartamentul luat cu chirie, pentru reorganizări. Trei camere, dintre care numai una goală. Cum ne trebuia nouă. Da' preţ bun, proprietar de treabă. Putem pune tot ce nu ne trebuie într-o singură cameră, pe care s-o încuiem şi să ne descurcăm cu restul de două. Suficient. Deşi mutarea propriu-zisă-i programată pentru început de august, am luat şi luna iulie. S-avem vreme să ne ducem boarfele fără heirupisme. Urăsc heirupismele. Pe de altă parte, termenul de predare a casei s-a amânat c-o lună. Sfârşit de august, deci. Probleme cu firma constructoare, condusă de-un viitor candidat la Primărie şi ţintă încă de pe-acum a tuturor sforarilor actuali. Era de aşteptat. Oricum, partea plină a paharului e c-o să avem casa mai ieftină cu vreo 1800 de euroi, penalizările pentru luna întârziată. Partea goală: oricum am pierdut deja un sac de bani cu scăderea asta a euro. O dată la contract, unde suma-i stipulată cu valoare euro de 3,4 roni, a doua oară la depozitul din bancă, pe care abia săptămâna trecută l-am transformat în lei. Asta e! Cine nu se are cu banii, se arde. O nimica toată: lucrăm doi ani şi recuperăm pierderea. La vita e bella. Vita mă-sii!

Treburi muncitoreşti. Terminat cu chiu-cu vai Oamenii de paie. Michael ăsta Marshall scrie... cum să zic? Inutil încâlcit. Cel puţin în cartea asta. Au şi englezii epatatorii lor. Iar pasajele moralizatoare... delicioase. O să vedeţi când iese cartea, nu vă mai vând ponturi. Overall, totuşi, un roman lizibil, pe alocuri palpitant, cu final destul de previzibil. Nu văd însă masterpiece-ul din el, cum zice King pe copertă. -- Aşa, mai departe. Aproape gata şi Monştrii lui Palahniuk. Luni, cel târziu marţi. Pentru împătimiţii lui Chuck (alde io), thumbs up. Comand acum şi Cântec de leagăn, încă aburind de sub teascuri. -- Şi mai departe: Casa întunericului a cuplului King-Straub. O încep săptămâna care vine şi sper s-o termin în cel mult o lună şi ceva. De n-ar fi fost Marshall aşa... mainstreamist, acuma lucram deja la ea. Vita, vita...

In other news, călduri zăpuşitoare şi-n Oradea. Borsec la gheaţă, prietenul meu cel mai bun. Axi, cotoiaşul cel frumos, are de câteva zile un musafir. Pako, motănoiul fioros. Fioros în primele două zile. C-acum se aleargă unu pe altu şi fac lupte greco-romane pe unde apucă. Îs tare simpatici. N-am crezut c-or să se împrietenească vreodată. Păcat că săptămâna viitoare se-ntorc ţiitorii lui Pako din ţările (şi mai) calde. Romanul (cu titlu provizoriu Şi ceva) înaintează cătinel.

Păi, that's all for now. Hai să-i dau post veröffentlichen.

P.S. Era să uit. Luciat, văzut-ai Adevărul literar şi artistic din 13 iunie? Eşti cap de afiş, da' mai la coadă, într-o înşiruire anume (Dan Boicea o face), se află şi blogul de faţă. La "alte bloguri care analizează fenomenul literaturii". Ca să vezi. Habar n-aveam că asta fac. Mike, tu ştiai? Că cică şi tu faci.

Bookfest - prima zi la televizor

Până la ora asta, aproape de capătul primei zile de Bookfest, am avut bucuria să văd următoarele lucruri la televizor: la Realitatea, o fooaaarte interesantă emisiune despre senzaţionalul din mass-media; la Naţional, o foooaaaarte frumoasă reluare a unei emisiuni despre sexul pe bani (cred că-i aia în care leşină prostituata deghizată); la Antena 3, o fooooaaaaarte incitantă discuţie despre Tăriceanu şi eventuala lui debarcare marca Popeye; la OTV, (încă) o foooooaaaaaarte senzaţională dezbatere pe marginea Cazului Bogdan, de data asta cu laptopul detector de minciuni pe masă şi, la Cultural, după un film fooooooaaaaaaarte palpitant, un foooooooaaaaaaaarte înălţător documentar despre (pam-pam!!) BOOKFEST, din care am aflat că s-a lansat o colecţie de bancuri avându-l drept personaj principal pe Buuulă şi-o carte pentru copii intitulată sugestiv "Puf" (e c-o mâţă albă, cam ca Pamuk). În încheiere, o clovniţă plouată i-a ademenit kingian pe toţi copiii într-un loc unde cică se vând multe cărţi. Fooooooooaaaaaaaaarte bine, nene!

Top 10

Acuma nu că mă laud io singur pe mine însumi, da' uitaţi ce bine s-au nimerit vânzările la Polirom şi la Nemira:
Mda, Crash s-a vândut bine de tot săptămâna trecută şi sper s-o facă şi-n continuare. Iar săptămâna asta-i cu noroc: cartea-i la ofertă specială, aproape cu 10 lei noi-nouţi mai puţin. Şo pă ia!

Şi încă un lucru: sâmbătă, 9 iunie, la Bookfest o să fie lansat oficial uite-aşa:

Ora 16.30: LANSARE DE CARTE: J.G. Ballard, Crash
Prezintă: Echipa Polirom: Bogdan-Alexandru Stănescu, Anca Baicoianu, Radu Pavel Gheo
Loc de desfăşurare: la stand.Pe de altă parte, Povestea lui Lisey se vinde bine deja de două săptămâni (sau 3?). Aşa-i stă bine unui bestseller, ce naiba!

Cam asta-i tot. Dacă n-am vreme să postez lucruri mai inteligente, am zis că-i bine şi-o fudulie de genu' ăsta. Nu?

Venea din timpul diez... la Oradea (!)

Un om extraordinar. Aşa cum îl ştiam din lunga noastră corespondenţă. Cred că nu te-ai plictisi niciodată să stai la poveşti cu Bogdan Suceavă. Şi de povestit am povestit câte-n lună şi-n stele. Noi, gazdele (Ioan Moldovan, Ion Simuţ, Marius Miheţ, Andrei Simuţ şi subsemnatul), ne declarăm oficial încântaţi că Bogdan a ales să treacă prin Oradea cu interesanta lui conferinţă. Sună aiurea formularea asta. Ştiu. Dar ăsta-i adevărul. How else should I put it?

Sala a fost plină ochi, atenţia publicului nu s-a abătut nicio clipă, întrebările au curs gârlă - totul a ieşit mai bine decât puteam spera. Dar să vedem câteva instantanee:

Pe terasa din faţa redacţiei, dezbătând probleme arzătoare, literare şi... matematice deopotrivă.În cabinetul catedrei de literatură de la Facultatea de Litere, înainte de conferinţă. În fundal, surâzând cu blândeţea-i caracteristică, Ion Simuţ.
Conferinţa în plină desfăşurare.
Marius Miheţ, de-a stânga Bogdanului.
La ultima rundă de discuţii, aseară. În vreme ce Bogdan priveşte blajin obiectivul, pe mine mă pufneşte un râs de-a dreptul mefistofelic. Habar n-am de ce.

Nu ştiu dacă am mai spus-o aici, dar de-acum câţiva ani buni - vreo 5-6, dacă mă ajută memoria - mi-am dorit să stau face-to-face cu Bogdan. Motivul e simplu. Avem în linii mari aceleaşi vederi asupra literaturii. Asupra prozei, în special. Şi, oricât de ofertantă ar fi calea internetului sau a telefonului, comunicării parcă tot îi lipseşte ceva. Nu-l poţi privi în ochi pe interlocutor. Iar asta, cred eu, e esenţa oricărei confruntări de idei. Uite că acum am avut amândoi ocazia asta. Şi abia o aştept pe următoarea. Poate când îi va ieşi pe piaţă viitorul roman. Care, vă dezvălui un secret, va fi fantastic. I know, believe me.

Bogdan Suceavă la Oradea

Mâine va sosi Bogdan Suceavă la Oradea, iar miercuri, în organizarea revistei Familia şi-a Facultăţii de Litere, va susţine conferinţa "Între programul de la Erlangen şi Joc secund: istoria unei idei literare". Abia aştept să mă întâlnesc cu Bogdan şi-n carne şi oase. O să revin cu poze. Până atunci, iată afişul conceput azi:

Ţara noastră-i o comoară

Mă uit şi eu ca toată lumea la campania asta deşănţată pentru referendum. Nu mă mai interesează politica, nu ca altă dată. Dar acum, oriunde te-ai uita, numai asta vezi. Aşa că, de voie-de nevoie, mă uit şi eu. Şi ce văd m-ar face să râd cu gura până la urechi dacă spectacolul n-ar fi de-un comic atât de grotesc.

Mi s-a părut genială "Ultima oră" de aseară de pe Realitatea. Realizatorii au reuşit să schiţeze perfect caricatura momentului. Băsescu e pe rând şobolan, monstru, troglodit, incult... Restul sunt, generic, oligarhi. Steaguri tricolore, steaguri albastre cu stele europene, cântece de petrecere, Ciulendre, Queen, mici şi bere, imprecaţii colorate, văpăi în ochi, roşu contra albastru (parcă), fetiţe cu fustiţie (la roşii), Babe Dochii (la albaştri), mulţimi huiduitoare, fojgăitoare, viermuitoare, şerpuitoare... Pare că nimic altceva nu mai există pe lume. Totul s-a restrâns la mitinguri, discursuri, contre. De data asta, oligarhul tău a făcut boacăna aia. Vezi că ai şi tu oligarhi? Bă, ia uită-te bine, că oligarhul meu a fost cândva şi-al tău! Scălâmbăieli triumfătoare - toate!

Şi-n timpul ăsta, văd la un buletin de ştiri târziu în noapte, că un sărman norocos e băgat la pârnaie pe trei ani, plus amendat cu naiba ştie ce sumă, pentru că i-a scos soarta în cale o comoară! O sută şi ceva de bănuţi din aur de pe vremea lui Napoleon al III-lea (parcă). Şi stau şi mă gândesc... Oare Indiana Jones ar fi avut vreo şansă în România? Sau la noi s-ar fi transformat mai degrabă în ceva ca-n "The Fugitive"?

Îmi şi imaginez o scenă: un om cu totul respectabil îşi sapă cu un ultim strop de speranţă grădina arsă de soare; alături, pentru a-i trece mai uşor timpul, se aude bârâitul unui radio cu baterii; din difuzorul lui vorbeşte Băsescu despre oligarhi; lama cazmalei omului nostru izbeşte ceva tare; o comoară; se uită îngrozit la ea, întoarce şi mai îngrozit ochii spre radio, apoi scrutează precaut împrejurimile; nu l-a văzut nimeni; cu mare grabă, începe să îngroape comoara la loc.

ASPCA Oradea

Cred că nu este seară în care eu şi cu Linda să nu ne uităm pe Animal Planet la emisiuni de genul "animal rescue". Ei bine, ieri am avut ocazia să punem în practică cele văzute. Povestea începe aşa:

Lângă magazinul Crişul, aproape de locul unde lucrează Linda, e-o stradă mărginită de castani uriaşi. Alaltăieri seară, pe la ora 11, pe când se îndrepta spre maşină, a auzit în unul dintre ei un mieunat sfâşietor. A ridicat privirea şi-a văzut taman pe creanga cea mai de sus o pisică speriată. A doua zi, adică ieri, pisica tot acolo era. După ce că nu dormise cine ştie cât cu o noapte în urmă, când a ajuns ieri acasă nu mai avea stare. Mi-a zis că, împreună cu colegele de serviciu, a sunat peste tot: la pompieri, care, români puturoşi, au zis că n-au vreme de aşa ceva; la veterinarul nostru, care-a zis că el n-are ce-i face; la fundaţia "SOS Dogs", de la care au spus cu seninătate că n-au salvat până acum pisici decât din canale (sic!)... De acasă a mai sunat la o prietenă, fostă colegă de facultate, care a lucrat o vreme la Televiziunea Transilvania, şi a rugat-o să ceară cuivă de la televiziune să sune şi ei la Pompieri. Răspunsul acestora? "Nu scoatem maşina din garaj pentru atâta lucru!" După care n-au mai răspuns niciunui apel.

Aşa stând lucrurile, ce puteam să facem? Am început să ne sunăm prietenii şi să-i întrebăm dacă nu cunosc vreun alpinist, vreun căţărător, ceva... Norocul a făcut ca naşii noştri să cunoască unul. I-am promis o anumită sumă de bani şi omul a fost de acord. Chiar dacă, am impresia, nu banii l-au făcut să accepte.

Aşa încât, uitaţi cum au decurs lucrurile la început:

Mai apoi, văzând cineva că e atâta vânzoleală în jurul pomului şi văzând că eu mai şi filmez, a crezut că-i vorba de vreun sinucigaş. Şi a chemat poliţia. Care a venit (după cum se vede în filmare), a constatat că nu e niciun pericol... şi a plecat:

Am stat mai bine de două ore sub acel copac. Se şi întunecase deja. Dar, într-un târziu, operaţiunea "ASPCA Oradea" a avut un final fericit:

Pisica "aparţinea" celor de la Spitalul Militar din Oradea (spatele curţii spitalului dă în strada cu pricina) şi era gestantă. Se afla în copac de mai bine de patru zile, după ce se speriase de-un câine. Înainte să plecăm spre casele noastre, paznicul de noapte al spitalului ne-a asigurat că pisica e teafără, chiar dacă puţin speriată, şi că a dat deja fuga la vasul cu mâncare.

Am ţinut să povestesc întâmplarea (şi s-o ilustrez ca atare) pentru că e prea multă indiferenţă în ţara asta faţă de animale. Dar asta o ştim cu toţii. Şi ar cam trebui să facem ceva. Măcar atunci când putem.

P.S. Protagoniştii poveştii (merită prezentaţi măcar cu numele): Mihai, căţărătorul şi salvatorul activ, şi prietena lui (din păcate, nu i-am reţinut numele); Sanda şi Vali; Gabi şi Călin, naşii noştri; un domn venit să-şi ia soţia lucrătoare la spital, care ne-a spus mai multe despre pisică; cei doi poliţişti, chiar dacă n-au făcut mare brânză; trecătorii care s-au oprit şi au fost alături de noi (destui s-au făcut că plouă şi au mers mai departe) şi, cu voia voastră, Linda şi cu mine.

Cronică de şantier 1

Lucrările la casă avansează. Şi avansează tare bine. A durat puţin până să se toarne fundaţiile şi elevaţiile, dar acum au început să se ridice zidurile. Cred că mai bine de treizeci dintre cele două sute de case ale viitorului cartier Orizont au deja primul nivel.

Aşa arăta acum o săptămână. A noastră e a treia din imagine, nr. 98:
Şi drumul care duce spre casa noastră, tot acum o săptămână:

Aşa arată acum cartierul văzut de pe şosea şi de la intrarea:
Şi cam aşa trebuie să arate când va fi gata. Asta e imaginea uneia dintre cele 14 case deja terminate pe culmea dealului la poalele căruia (!! :)) se află cartierul nostru:
Sunt şanse bune să ne prindă vara mutaţi. Vom reveni cu noi informaţii.

Reparaţie

Uite că se poate. În urma însemnării mele de mai deunăzi, am primit un mesaj din partea librăriei "Bucureşti". Un mesaj reparatoriu. Bravo, domnilor şi doamnelor! Vă felicit şi pe această cale. Mai mult, cu ocazia asta am aflat că au efectuat modificări şi-n protocolul lor de promovare a cărţilor: orice autor va fi contactat de-acum încolo pentru a-şi da acceptul. Mă bucur că însemnarea mea a avut ecou. Sper să le urmeze cât mai mulţi exemplul. Bravo, domnilor şi doamnelor de la librăria "Bucureşti"! Bravo!

Urare

Dar, cu toată mâhnirea asta, să nu uit totuşi că imediat dau Paştile peste noi şi să vă urez... cum se spunea?...

SĂ VĂ ADUCĂ IEPURAŞUL TOT CE VĂ DORIŢI!

In memoriam Bobby

Tristă veste am primit astăzi de la Baia Mare. Scumpul nostru căţeluş Bobby, pe care îl ştim de mic şi de creşterea căruia s-a ocupat regretatul tată al Lindei, a murit azi noapte. Şi-a murit într-un fel absolut stupid. După ce, cu o zi înainte, copiii îi aruncaseră mingea preferată într-un butoi cu apă şi după ce o zi întreagă nu s-a mişcat de lângă acel butoi, azi noapte şi-a luat inima în dinţi şi a sărit după ea. Şi n-a mai putut ieşi. Şi s-a înecat. L-au găsit dimineaţă bunicii Lindei. Avea doar cinci ani.

O să ne fie dor de veselia lui, de bucuria care i se citea în ochi atunci când ne vedea, de buna dispoziţie pe care ne-o inspira tuturor. Sper că există un rai şi pentru căţei şi sper că Bobby a ajuns acum acolo. Şi că se joacă de mama focului cu mingea preferată.

Către Copipeişti

Absolut din întâmplare am dat ieri seară peste site-ul unei librării care-şi spune "Bucureşti". Ca majoritatea librăriilor, şi "Bucureşti" vinde cartea lui Răzvan Rădulescu, Teodosie cel Mic. Până aici totul bine şi frumos. Bravo lor! E-o carte excelentă, e bine să ajungă la cât mai mulţi. Problema-i că-n chip de prezentare a romanului apare textul cronichetei pe care am publicat-o în revista Familia şi-apoi am lipit-o şi pe blogul de faţă. Unde-i problema aici? Sigur ştiţi. Pe mine, chiar dacă apar menţionat la capătul textului cu nume şi adresă de blog, nu m-a întrebat nici naiba dacă-s de acord cu treaba asta. Aş fi fost, de ce să nu fiu?, dar aici vorbim de-o lipsă crasă de bun simţ, de-o meteahnă care văd că-ncepe să-i caracterizeze pe tot mai mulţi. Şi nu-i bine, nu-i frumos, zău că nu-i frumos.

Oameni buni, dragii mei posibili Copipeişti, înainte să mai faceţi una ca asta, rogu-vă, trimiteţi-mi un mesaj e-mail şi vă promit că răspunsul o să fie afirmativ. Uite, vă scutesc şi de laboriosul clic pe Site personal din dreapta paginii şi vă ofer adresa mea de e-mail: mirceapricajan@gmail.com. Folosiţi-o cu încredere. Mulţumesc.

P.S. 13 aprilie: De admirat. Cu promptitudine, librăria "Bucureşti" şi-a îndreptat greşeala. Citiţi aici.

Înnoire

În urmă cu vreo patru ani mi-am cumpărat primul laptop. Un Toshiba Tecra nu-ştiu-ce-număr. Second hand, desigur. Erau destul de scumpe pe-atunci până şi astea. Am dat pe el mai bine de trei salarii cum câştigam în vremea aia în calitate de colaborator la o gazetă locală. Adică vreo 16 milioane. Nu-i vorbă, a mers bine la-nceput, am fost foarte mulţumit de el. Dar în urmă cu doi ani - cred că nu greşesc - a început să dea semne de "orbul găinilor". Ce-nseamnă asta? Când îţi era lumea mai dragă, pe când te chinuiai mai abitir să reciteşti şi să suceşti topica unei fraze în aşa fel încât să sune cât mai româneşte, ei bine, taman atunci îşi închidea imaginea. Nu de tot. Mai puteai încă să vezi o umbră a textului. Da' numa' bine nu pica, vă zic cu mâna pe suflet. L-am luat de nenumărate ori la palme, l-am plesnit cum nu mai plesnisem nimic de ani buni, de când eram "fericitul" deţinător al unui 486 mai cârpit chiar şi decât creatura doctorului Frankenstein. În fine, la început se-ntâmpla destul de rar lucrul ăsta, era tolerabil. De-o lună încoace însă, cine să-l mai înţeleagă? Zici că-l apucase amocul. Tot la trei-patru minut închidea ochii. Îi apăsam butonaşul pe care-l apasă clapeta la închidere, îşi revenea pentru alte trei-patru minute, apoi o lua de la capăt. Azi aşa, mâine-aşa... şi alaltăieri (observaţi, vă rog, frumuseţe de talent de povestitor!!) şi-o fi zis că gata, am funcţionat destul, m-ai exploatat îndeajuns, e timpul să trag pe dreapta. Şi-a închis ochii pe veci.

Aşa că ieri, pe-un soare şi-o căldură nemaipomenite, am bătut tot oraşul în căutarea unui laptop nou. De data asta chiar nou. Ş-am găsit, dom'le, să nu-ţi vină să crezi. Am găsit o mândrie de Packard Bell cu de toate-n el, cu două inimi, cu rami suficienţi (500 şi ceva), cu hard mărişor (80 Gb), cu tastatură bună de clăpăcit toată ziua, baterie din 8 celule (cică asta o face să dureze mai mult)... Ce mai, numa' bun să te făleşti cu el. Şi deloc scump, dacă vă-ntrebaţi. Două mii trei sute de roni bătuţi pe muchie.

Îmi pare rău de bătrânul Toshiba, n-ascund lucrul ăsta. L-am pus în sertar şi sper să găsesc un meşter faur care să-l poată resuscita, aşa încât să-l folosească Linda măcar înc-un an, doi, când probabil c-o să-l scoatem definitiv la pensie. În acelaşi timp, nu pot să nu mă bucur de bijuteria asta de Packard Bell! Îs sigur că pricepeţi sfâşierea pe care-o încerc, gustul de dulce-amar, nostalgia îmbinată cu bucuria pentru viitor. Aşa că închei aici. Mă duc să văd ce mai ştie Packy.

O chestie faină

Am dat peste treaba asta pe mai multe bloguri. Şi mi-a plăcut. Aşa că uite cine-aş fi eu judecând după câteva alegeri.

Read my VisualDNA™ Get your own VisualDNA™

Premiile Kult 2006

Azi, la ora 6 jumate după-masa, la librăria Cărtureşti (Magheru) din Bucureşti, se împart premiile Kult pentru anul 2006. Din câte am priceput, o să fie ceva despre asta şi pe TVR Cultural, la jurnalul de seară. Mi-am fixat ceasul. Sper să nu uit. Am tendinţa.

Mai multe despre ce-nseamnă premiile, cine le dă, cine s-ar putea să le primească aflaţi cu un clic pe afişul de mai jos. L-am preluat de la Horia Nicola Ursu.

Trebuia s-ajung şi eu pe-acolo, trebuia să mă văd cu nişte lume, da' am rămas acasă din motiv de muncă. Doar cineva tre' să se-ngrijească şi de cărţile care-ar putea intra în vizor pentru premiile de anul viitor, nu? :-)

Leap-leap-leap-ş'aşa! Ţurai, ţa!

Bun, mi-am luat leapşa de la Gheo. Am promis că astăzi, după ce voi fi încheiat tranzacţia de care o să se bucure ffffffffffff mult Statul Nostru Naţional Indivizibil şi Mitocan, o să-mi pot vedea mai uşurat de joaca asta interesantă. Ei, uite că-i chiar aşa. Prin urmare, să-nceapă distracţia:

1) Vorba preferată: E-o zi frumoasă, hai să nu ne enervăm. (Pe-asta mi-o spun mai mult mie, în gând, d-aia cunoscuţii n-or să mi-o recunoască.)

2) Vorba nesuferită: Şi alţii ce zic/ce-au făcut? (Asta cred că-i o sechelă din pruncie, când n-ajungea dacă luam un 9 la şcoală, atâta vreme cât mai luase cineva un 10. Dar se poate aplica în absolut orice situaţie.)

3) Drogul favorit: Ţigările, se pare. Şi, mai nou, Pepsi.

4) Zgomotul, sunetul preferat: Ropotul ploii în pădure. (Cu singura condiţie ca eu să mă aflu la adăpost, într-un loc uscat şi călduros. E valabilă şi varianta cu ninsoarea, da' asta parcă nu face cine ştie ce zgomot.)

5) Zgomotul nesuferit: Orice zgomot atunci când încerc să mă concentrez. (Mai ales când îmi stă câte-un cuvânt pe limbă, Ăla Perfect, dar se-ncăpăţânează să-mi ţopăie în faţă altul, Ăla Banal! De obicei, de enervare, îl las pe Ăla Banal cu gândul c-o să revin şi-o să-l modific, lucru care, spre ruşinea mea, nu se-ntâmplă atât de des pe cât mi-ar plăcea.)

6) Înjurătura sau blasfemia recurentă: Mi-am dobânit parcă un titlu de glorie ca persoană care nu înjură niciodată. Totuşi, în singurătatea mea, îmi mai scapă câte-un inofensiv: Ce puii mă-sii?

7) Pe cine punem pe viitoarea bancnotă? Pe oricine. Oricum ne interesează doar valoarea ei.

8) Meseria pe care n-aţi fi vrut s-o faceţi: Orice are legătură cu înălţimile. Dar şi cu ştiinţele exacte.

9) Planta, arborele sau dihania în care v-aţi reîncarna: Dacă n-ar avea viaţa atât de scurtă, aş spune pisică. Dar parcă nici ţestoasele Gallapagos nu duc un trai prea palpitant. Aşa că -- tot om. Măcar asta ştiu cum e.

10) Presupunind că Dumnezeu există, ce v-ar spune dupa moarte? Dacă-i vorba de Dumnezeul habotnicilor, sunt şanse bune să nici nu mă văd cu el. Altfel, wellcome on board! Have a nice stay!

Ups, că era să uit s-o dau mai departe. Buuun, ia să vedem noi pe cine mai încălţăm. Să zicem aşa: pe Lucian Dan Teodorovici, că n-a mai scris cam de multişor pe blog, pe Costi Rogozanu, că trebe şi el implicat în fenomenul ăsta, pe Gelu Vlaşin, că tot şi-a inaugurat şi el blogul de curând ş-ar fi păcat să nu guste din plăcerile lui, iar în încheiere... să-l numim şi pe Jean Lorin Sterian, aşa, pur şi simplu, pen'că-s curios. Nu ştiu câţi dintre aceştia calcă pe aici, da' sper să le ajungă măcar pe ocolite la ureche că le-am dat piiiua! Oameni buni, dacă vă face plăcere, prindeţi-vă-n joc! :-)

Stat rimează cu căcat. Oare de ce?

Băi, fraţilor, băi, trăim într-un stat de tot căcatu'. (Iertată-mi fie eleganţa.) Nu că n-aş fi ştiut, da' am acum un motiv s-o ştiu şi mai bine. I-auzi, mării, ce le fătară minţile mintoşilor de la cârmă: să impoziteze ei cu 3% orice tranzacţie imobiliară efectuată la mai puţin de 3 ani după achiziţie. Dup-aia îs mai blânzi, recunosc: vor doar 2%. Porcăria asta a intrat în vigoare de la 1 ianuarie anul ăsta al Domnului, deci e-o prospătură absolută. Vă zic şi vouă, acu', să ştiţi cumva dacă vreţi să vindeţi v'o casă, v'un pământ, v'un apartament - ridicaţi şi voi preţul cu 1-2-3 mii de euroi acolo, ca să vă iasă apoi pârleala. La noi nu-i aşa mare tragedia, că pârleala iese oricum, da' te face să spui câteva de dulce românaşilor noştri conducători atunci când te vezi furat în halu' ăsta. Că-i furt la drumu' mare, orice s-ar zice, furt cu notaru' de faţă.