Weekend lucrativ

A venit deja sâmbăta şi nici nu-mi dau seama unde au zburat celelalte zile. Trebuia în weekendul ăsta să plecăm la Baia Mare, unde n-am mai fost de mai bine de două luni (ne-a făcut în schimb o vizită mama Lindei acum o lună), trebuia să ieşim cu tot familionul în oraş, să bem o bere şi să mâncăm castane - doar acum e Sărbătoarea Castanelor în plină desfăşurare! -, în schimb am rămas acasă înrobiţi de muncă.

Mă duc să pun de cafea. O să ronţăi o felie de pâine prăjită cu icre şi, mai spre seară, o să-mi torn un pahar de Busuioacă de Bohotin de la Viţa românească. Sper să pot rupe o oră între tip ca să mai pedalez puţin pe bicileta asta, înainte să trebuiască dusă înapoi proprietarului. La naiba, jur că luna viitoare ne luăm noi una - şi încă din-aceea nu cu pedale, ci cu umblătoare (eliptică, scrie pe etichetă) -, şi magnetică, să meargă lin.

Gata cu lenevia! Toată lumea la lucru!

Miscellanea

Am încercat azi fără succes să ne schimbăm buletinele. Am fotocopiat toate actele necesare şi ne-am prezentat la ora 12 fix la Evidenţa populaţiei. Ne-am luat număr de ordine şi ne-am pus pe aşteptat cu ochii la cadranul electronic de afişaj.

Ei, auzisem că, de când cu noul prefect de Bihor, lucrurile merg strună şi la buletine, şi la permise de conducere, şi la paşapoarte, şi la înmatriculări, şi la tot ce ţine de administraţia locală. Aşa o fi, nu zic nu. Da' noi probabil c-am nimerit când nu trebuia. Juma' de oră am pierdut acolo, deşi-n faţa noastră mai erau doar trei oameni, şi juma' de oră ar mai fi trebuit să aşteptăm apoi fiindcă (ropot de tobe) începuse la 12.30 PAUZA TEHNICĂ. Dracu' ştie ce-o mai fi-nsemând şi asta. O fi bătrâna pauză de masă, dar nu bag mâna-n foc. Oricum, am plecat nervoşi ş-o să ne întoarcem la acelaşi ghişeu mâine dimineaţă.

*

Săptămâna asta (marţi, parcă) a venit de la tipar revista. Număr dublu, 250 şi ceva de pagini. E imprimată frumos; de data asta nu s-au zgârcit la tuş. Acum mă gândesc cu groază că va trebui să iau materialele unu câte unu şi să le pun pe site.

*

Am aflat de pe blogul lui Felix Enescu, absolut întâmplător, că la Editura Trei au ieşit primele două nuvele (Secret Window, Secret Garden şi The Langoliers) din Four Past Midnight-ul lui King sub titlul La miezul nopţii 1. Am fost deja pe site-ul editurii şi am comandat-o. Am comandat-o pe noua noastră adresă, trăgând nădejde că peste-o săptămână voi avea şi eu CI care să corespundă cu realitatea.

*

Pentru a pune mâna pe-un exemplar din cartea de miercuri a celor de la Cotidianul, a trebuit să dau la schimb unei colege de-a Lindei un exemplar din Familia nr. 7-8 şi unul din romanul meu. Sper să merite trocul. Am înţeles că romanul lui Yourcenar vorbeşte tot despre un alchimist. Ca să vezi?! Mă bântuie ăştia-n ultima vreme.

*

Nu-mi vine să cred, dar sunt în grafic cu Biblioteca geografului. În graficul cel nou, desigur! Până la Zilele "Familia", adică 12 oct., voi fi gata. Sună prea optimist? Serios?!

Mărturisire

Sunt un ucigaş cu sânge rece.

De câteva luni bune am omorât încet-încet, zi cu zi, strop cu strop... o floare. Nu ştiu ce nume purta. Era din-aceea cu frunze late, mari şi dese, cu cozi lungi, lungi şi deloc fibroase. Apoase, mai degrabă. Foarte sensibilă. Din-aceea care, contrar numelui, nu face flori. Am primit-o când ne-am mutat, ne-au dăruit-o nişte prieteni, luând-o din propria lor sufragerie. Ne-am făcut poze cu ea - şi înainte, acasă la foştii ei părinţi, şi după, la noi în apartament, noul ei cămin. I-am schimbat de multe ori locul prin casă - când în balcon, la soare, când într-un colţ mai umbrit -, i-am vorbit şi am păzit-o de ghearele şi colţii lui Axi. Am udat-o. Şi asta din urmă i-a adus moartea.

Nu e singura floare din casă (avem o grămadă, şi se tot adună, tot mai multe...), dar e singura căreia i-am fost călău. Şi n-am făcut decât să mă asigur că are mereu apă în tăviţă, la naiba!

Acum două săptămâni am observat primele semne de boală. Nu le-am înţeles bine. Am crezut că n-are destulă lumină. Am ţinut-o deci sub jaluzelele ridicate. I-am mai dat nişte apă. I-am mai vorbit. I-am mai dat nişte apă. I-am frecat frunzele cu bere (cică-i face bine!). I-am mai dat nişte apă...

Prima dată s-au îndoit cozile frunzelor. S-au frânt de la jumătate, înnegrindu-se, apărându-i hematoame în locul torsiunii, supurând lichid transparent, sebaceu. Apoi, frunzele încă tefere au fost atacate de-un fel de vărsat de vânt. Pe suprafaţa lor de-un verde pal au apărut pustule, băşiţi goale. După care s-au găurit. S-au făcut ca nişte ciururi cu orificii gemene. A ţinut-o aşa până răsalaltăieri.

Atunci au ieşit râmele.

N-am ştiut ce sunt, nu le-am văzut ieşind, nu le-am auzit. Am observat abia ieri mici dugi chircite pe parchet, negre pe fundalul lemnului de fag. Le-am alungat din gând, crezând că sunt urme de pământ, din-acelea cum se desprind de pe tălpile cu striaţii ale unor papuci, şi spunându-mi că le voi aduna mai spre seară. Până una-alta, suflet neştiutor, am mai udat o dată floarea.

Aseară, când să curăţ presupuşii şerpişori de pământ, am băgat de seamă că sunt râme uscate. Cred c-am găsit vreo şase la vedere şi alte şase pitite sub canapea. Erau lipite de luciul de lac al parchetului şi abia le-am desprins. A trebuit să le ud puţin, să se moaie. Atunci, lucrând din nou cu apă şi amintindu-mi de zilele ploioase din copilărie, când abia aşteptam să înceteze puţin ropotul ca să-mi adun râmele cu care să merg apoi la pescuit, mi-am dat seama de crima comisă.

Da, recunosc acum, eu am făcut-o, eu am omorât-o. Ş-am aşteptat lăsarea întunericului, ca la adăpostul lui să pot coborî cu cadavrul în braţe şi să-l azvârl în tomberonul din spatele blocului. Nu m-a văzut nimeni (doar Linda, care-mi e complice, dar ea nu mă poate denunţa), sunt sigur că nici n-am făcut gălăgie, n-am văzut nicio fereastră lumânându-se brusc prin apropiere. Pot fi sigur deci că aş scăpa basma curată.

Numai că azi noapte m-a mustrat conştiinţa. M-a bântuit imaginea florii muribunde, roasă de la rădăcină de sute de râme cleioase, revoltătoare, plânsetul ei mut, curgerea lacrimilor sebacee din cozile frunzelor... Şi nu mai pot, nu mai rezist. Trebuia să-mi mărturisesc fapta. Acum, soarta îmi stă-n mâinile voastre. Faceţi cu ea ce veţi voi. Nu-mi mai pasă.

S-a dus dracului cuvântul

Ce mă enervează cel mai mult, dar chiar cel mai mult la lumea asta în care suntem sortiţi şi nevoiţi (chiar blestemaţi) să trăim este lipsa de cuvânt. Vorba aceea dată unuia şi nerespectată. Termenul stabilit de comun acord şi depăşit cu o neruşinare crasă, fără a-l anunţa de întârziere pe partener. Obrazul gros, dar pomădat să arate bine ş-atrăgător. Purtarea cu zăhărelul. Mă enervează la culme toate astea, dar şi mai tare îmi simt neuronii cum mor când zisul târg este stabilit printr-un contract ferm, parafat, semnat, cu clauze în caz că şi cu toată păsăreasca aia avocăţească. Mărturiesc, când am de citit un contract mă interesează doar două lucruri: data limită de predare a lucrării şi condiţiile de remunerare. Restul ar putea să nici nu mai fie acolo. Nu-şi are rostul. Înainte de a-l semna, îmi fac mereu calcule. Mai presus de orice mă interesează dacă sunt în stare să mă ţin de cuvânt în timpul pus la dispoziţie. Apoi, desigur, îmi organizez viaţa în funcţie de obligaţia astfel asumată. Dumnezeule, chiar aşa de năuc sunt - şi se pare că sunt! - dacă am impresia că acelaşi lucru-l face şi partenerul de muncă? Adică tocmai acela care mi-a impus condiţiile de lucru!

Bleah, mi-e prea scârbă să mai am chef să scriu ceva! Şi când mă gândesc că voiam să fac o însemnare veselă, care să mai lumineze puţin colţul ăsta de internet după însemnarea frustrată de duminică...

P.S. Intenţionat am păstrat anonimatul "partenerului" la care m-am referit astăzi. Cine are urechi, să audă! Sper. Încă.

Frustrări

Lucrez de zor, dar cu puţin spor. După ce-am lenevit toată sâmbăta, am de recuperat duminica. Aşa-mi trebuie! Oricum, tre' să recunosc că romanul ăsta merge greu. De multe ori mă salvează ediţia italiană; mă mai scoate din încâlceli, îmi mai lămureşte sensul unor fraze care-n engleză par să nu ducă nicăieri (la naiba cu scriitorii ăştia americani care scriu atât de eliptic!).

Lucrez, deci, traduc, adică, timp în care tot ce mi-aş dori de fapt ar fi să-mi scriu propriile texte. Am mai adăugat astăzi alte trei subiecte în carneţelul cu idei pentru viitoarele proze. Nici nu ştiu câte-s acolo deja. Destule. Prea multe. Iar anul ăsta am reuşit să bifez de-abia una. Cât despre roman, Ciril, sărmanul e împotmolit la partea a doua, după o sută şi ceva de pagini scrise, transcrise, rescrise... Când naiba oi avea timp să-mi termin măcar lucrările începute, că la alea aflate doar în stadiul de proiect nici nu îndrăznesc să mă gândesc? Cred c-o să fug în munţi anul viitor, cum dă colţ iarba, ş-am să mă întorc numai când voi avea manuscrisul romanului ăsta termina, celălalt (Locul unde s-a întâmplat ceva, ca titlu provizoriu - da, bate spre Sadoveanu, şi-ncă bate bine!) măcar în stadiu de first draft (uite, tocmai mi-am dat seama: şi la ăsta m-am împotmolit la partea a doua!) şi volumul de povestiri încheiat şi gata de tipar (îmi mai trebuie 2-3 povestiri noi, care, alături de cele 8 selectate deja şi care vor trebui puţin pieptănate şi machiate înainte de scoaterea în lumea bună, vor însemna vreo 150-200 de pagini de volum). Da, cred că aşa am să fac...

Până atunci însă, să-mi văd mai departe de tradus! De furie, mi-am mutat pe laptop Kreator cu "Enemy of God" şi-i ascult în heavy rotation deja de dimineaţă. Dar nu m-ajută mult. O să-ncerc cu nişte King Diamond. Poate-poate...

Axi - viaţă de pisică

Linda şi cu mine avem un pisic de bibliotecă. Da, da, chiar aşa. Din clipa când l-am adus acasă s-a furişat în spatele cărţilor. N-a ieşit de acolo trei zile. Până ce-a citit tot raftul, presupun.


E-o siameză pur sânge şi trebuia să-l cheme Max. Ni l-am dorit de când ne-am mutat la casa noastră şi-am văzut câtă linişte şi nemişcare e-n jurul nostru. Toată perioada sărbătorilor de sfârşit de an (2005) am căutat pe la pet shopuri, cunoştinţe, veterinari... Nimic. Doar în Cluj erau câteva, dar nu puteau fi aduse decât după ce se îmbuna vremea. Aşa că l-am găsit abia în ianuarie, printr-un anunţ din ziar. Am dat 100 de roni pe el şi tranzacţia s-a efectuat la ultimul etaj al unui bloc socialist sumbru, igrasios, urât mirositor, cu geamuri sparte. N-am intrat în apartamentul cu pricina. Proprietarul - un individ suspect, călăritor de biciletă, cu căciulă rusească pe cap şi-n ochi c-o căutătură de băutor înveterat de vodcă - nu ne-a dat voie să intrăm. Am aşteptat pe palier până ce s-a întors cu câte-un motan în fiecare braţ. Şi la subsioară c-o carte de specialitate, să ne demonstreze că mâţele lui seamănă cu cele din poze. Semănau. L-am vrut pe cel mic, de doar 3-4 luni...


N-am putut să-i spunem Max. Pur şi simplu nu i se potrivea. Ne-am gândit la un diminutiv: Maxi. Ceva tot nu suna ca lumea. Aşa că, după îndelungi consilii de familie, am renunţat la m-ul iniţial şi-a rămas Axi. După câteva luni bune, a început chiar să răspundă la el...


De-atunci a trecut mult timp... Eh, nu chiar aşa mult, dar îmi place cum sună ca formulă de mijloc. Axi a trecut prin multe, noi aşijderea. A înghiţit la un moment dat un fir dintr-un spic de grâu, a vomitat toată ziua, noi am gonit ca nebunii prin oraş în căutarea unui cabinet veterinar deschis (era a doua zi de Paşti), n-am găsit nimic, l-am sunat întruna pe veteriarul lui personal (care era plecat, ca tot omul, la iarbă verde), i-am vârât pe gât ulei, i-am plâns de milă... Spre seară a venit veterinarul, l-a anesteziat, l-a cercetat bine şi-a plecat. "Dacă supravieţuieşte până mâine, mai are multe zile de trăit", ne-a spus... încurajator. A avut zile...

După multe încercări, am reuşit să-l împrietenim chiar şi c-un câine. La început a fost bănuitor, s-a uitat chiorâş la Lucky, l-a ocolit şi de câteva ori chiar a sărit la el să-l bată (noroc că lui Lucky îi plac pisicile şi nu l-a luat în serios). Aseară, Axi s-a lăsat pentru prima dată lins de Lucky. Acum miaună (de fapt, doarme, dar va mieuna imediat ce va deschide ochii) şi am o bănuială că i-e dor nevoie mare de Lucky.


Axi stă mult timp la geam, se uită afară, miaună la păsările din copaci, dar, când vrei să-l scoţi pe uşă, îşi zbârleşte coada şi coama şi fuge cât ai clipi sub colţarul din bucătărie. Se uită de-acolo la tine cu ochi mari, rugători: "Lăsaţi-mă acasă, că mi-e bine aici" sau "Duceţi-mă afară, nu mai suport apartamentul ăsta!", nu ştim niciodată care. Ei, aseară am optat pentru varianta 2.


Acesta e Axi, pisoiul care, când prinde prilejul, mi se ajează pe tastatură (sau îmi varsă cafeaua pe ea), care, din joacă, dă aparatul foto de pământ şi-l strică, motanul care ne-a zgâriat canapeaua din sufragerie de i-a ieşit prin unele locuri vatelina, dar, în acelaşi timp, Axi e pisoiul care ne înveseleşte serile cu tumbele pe care le face prin casă, care ne linişteşte prin simpla lui prezenţă când simţim că ne stă sângele să fiarbă, e motanul pe care ni l-am dorit şi de care ne va fi foarte greu să ne despărţim.

Dar despre subiectul ăsta, al despărţirii şi-al motivelor lui, altă dată...

Miau!

Cele mai valoroase cărţi

Ieri pomeneam la un moment dat de colaborarea mea de-un an şi ceva cu un săptămânal orădean. Fiindcă s-au scurs doi ani de-atunci şi drepturile de autor asupra textelor s-au întors la mine, uite aici unul dintre primele articole. Întâmplarea relatată e cât se poate de reală. I-am spus:

Cele mai valoroase cărţi

În urmă cu puţin timp mi-am deschis primul cont la bancă. Mi-amintesc că, înainte de asta, am petrecut mai multe săptămâni de coşmar. Ca orice lucru nou, şi operaţiunea asta mă speria. Mă şi imaginam intrând pe uşile edificiului din sticlă şi oţel şi fiind preluat de-un agent de pază, care, cu ochiul său antrenat, m-a ginit din prima. Am avut câteva nopţi în care am dormit foarte prost, şi am avut câteva în care nu cred să fi pus geană peste geană mai mult de vreo două ore.

Într-un sfârşit, a trebuit să-mi recunosc greşeala. Totul a decurs normal, fără nici o piedică, agentul de pază n-a văzut în mine cine ştie ce hoţ sau şarlatan, şi-am ieşit în doar douăzeci de minute de acolo cu zâmbetul pe buze şi în mâncă cu o hârtie care spunea că de-acum înainte am propriul meu cont la bancă.

La această întâmplare m-a dus gândul când, în vizită la un prieten, la sosirea tipului cu pizza, acesta, prietenul, s-a grăbit spre bibliotecă şi, cu o mână expertă, a scos din raft un tom gros. N-am priceput nimic la-nceput, mărturisesc. Eram convins că n-are de gând să plătească cele două pizza (comandate la insistenţele sale) cu un volum din operele complete ale lui Sadoveanu, întocmite şi îngrijite însuşi de povestitorul moldav. Nedumerirea mi-a dispărut însă când, la o frunzărire la fel de expertă a paginilor, prietenul meu a ajuns la un loc anume, unde se odihnea un teanc nici subţirel, dar nici gros de bancnote. „Aici îi ţin”, mi-a explica pe-un ton conspirativ, trăgând cu coada ochiului la holul în care tipul cu pizza îşi aştepta plata.

În vreme ce ne savuram plăcintele cu mirodenii, zarzavaturi şi cărnuri, l-am întrebat, într-o doară, cum face tot românul când vine vorba de bani, de ce nu şi-i ţine într-un loc mai sigur. Cardurile-s deja la-ndemâna oricui. Sunt uşor de folosit, sigure şi nu-ţi ia mai mult de zece minute să le alimentezi, dacă ai noroc să nu fie coadă. Plus că nu va mai trece mult până ce vom putea achita orice cumpărături direct cu ele. Sau, iată, un cont bancar la termen, dacă vrea să-i ţină cu un scop anume, cum doream eu. Mi-a răspuns pe şleau: mă sperie gândul. Adică, aceeaşi temere pe care am avut-o eu înainte de-a apela la serviciile unei bănci.

Inspirat de exemplul lui, am pornit apoi o anchetă pe cont propriu printre prieteni. M-am înfiinţat la fiecare acasă sub diferite pretexte şi, tot sub diferite pretexte, am reuşit să aflu cum stau lucrurile în cazul fiecăruia.

Rezultatul? Un amic îşi ţinea economiile în Justine a Marchizului de Sade, altul în Vieţile Sfinţilor, o vecină de bloc în succesul de public al Sandrei Brown, Violul, iar nişte prieteni din altă localitate şi le ţin într-o carte despre Anna Pauker.

Ar fi, totuşi, interesant de aflat dacă (şi cine) îşi ţine banii în, să zicem, Moş Goriot sau în Iluzii pierdute, în Insula comorii, în Avarul sau în Tartuffe.

Ideea mi se pare foarte interesantă şi a început deja să mă bată gândul să-mi retrag economiile de la bancă. Am deja o carte în minte. Mi-aş putea ţine banii în Suflete moarte. În felul ăsta aş putea spune că fac o investiţie. Şi poate că, trezindu-mă într-o dimineaţă şi vrând să iau cât de-o pâine, voi descoperi că Cicikov a făcut ce-a făcut şi mi-a dublat suma. Hai, că-s naiv!

Ziare, ziare, ziare

Îmi plac la nebunie ziarele. Sunt un fel de viciu, un drog. Din cauza asta încerc pe cât posibil să nu-i cad pradă. Ocolesc pe departe chioşcurile, nu arunc ochii pe tarabe când totuşi trec pe lângă ele, nu frunzăresc ce-au alţii pe-acasă...

Povestea e mai veche. De vină sunt părinţii, ca de obicei. Naiba i-a pus să păstreze maldăre întregi de Tineretul liber, România liberă, Crişana liberă şi o grămadă de alte ziare libere din imediata apropiere a (şi chiar din timpul) Revoluţiei. Taică-meu, cu mania lui pentru ordine şi disciplină (deh, după atâţia ani de militărie, nici prin transfuzie completă nu-i mai scoţi asta din sânge), a legat frumos toate colecţiile, număr după număr, an după an, fiecare pe-o bucată de placaj mare cât respectivul ziar despăturit... Şi le-a depozitat la Cărăsău, la bunici, în pod - alături de colecţia la fel de frumos legată a Cutezătorilor mei. Acolo le-am descoperit prin '94-'95 şi m-am făcut luntre şi punte numa' să fie de acord să le aducem înapoi în Oradea. Mi-am umplut camera cu vrafuri întregi de hârtie mucegăită, îngălbenită, infectă. Le-am răsfoit cu nesaţ de arhivar, le-am adnotat şi-am consemnat într-un carneţel (cred că-l mai am pe undeva) tot ce mi se părea demn de importanţă. Aveam câteva numere şi din vechea Scînteie şi făceam comparaţii. Aşa a început totul...

Cum era firesc, am insistat apoi să am propriile mele abonamente. Aşa se face că-n 1996 eram abonat la peste 30 de publicaţii. Dintre ele, 10 erau ziare. Restul - reviste de cultură; inclusiv masiva Manuscriptum, pentru care, ca să nu-mi ajungă toată şifonată, taică-meu mi-a făcut o cutie de poştă specială, din tablă de tanc, parcă, mare şi voluminoasă. Îmi veneau zilnic Curentul, Adevărul, Ziua, Evenimentul zilei, România liberă şi alte câteva. Le răsfoiam seara pe-ndelete (poştaşul mi le aducea după-amiaza) şi le duceam a doua zi cu mine la şcoală: în timpul orelor citeam cărţi, care erau mai uşor de ascuns în bancă, iar în pauze desfăşuram pe pupitru, cât era el de mare, toate cearşafurile alea tipografice. Suflet generos, le mai împărţeam şi colegilor.

Oricum, treaba asta m-a ţinut destul de mult. Cam toată guvernarea CDR, cu bâlbâielile lui Ciorbea, cu mustaţa poetică a lui Radu Mischiu (cunoscut şi sub numele de Radu Vasile), cu mineriada de la Costeşti şi pacea de la mănăstire, toate treburile alea ce mi se păreau (şi probabil că erau) de-a dreptul fascinante.

Prin 2000 am renunţat la abonamente. Prea mulţi bani şi prea mult timp irosit degeaba, mi-am spus.

De-atunci, periodic, cad în păcat. Am perioade când mă trezesc dimineaţa cu gândul precis de-a merge la chioşc să-mi iau presa. Şi când zic asta, zic într-adevăr toată presa - tot ce se găseşte pe-acolo în materie de ziare. Chiar şi Realitatea românească. (Bun, recunosc, mai puţin Tricolorul.) Mi-aduc aminte că-n toamna lui 2004, când cu alegerea lui Băse ca preş., eram la Baia Mare şi devoram cu voracitate orice informaţie, orice comentariu. A fost apoi şi caravana Descoperă România a celor de la Jurnalul naţional. Prima, nu asta de-acum - pe care, slavă Cerului, am reuşit s-o evit! Au mai fost, tot prin 2004, cele câteva luni când am lucrat ca redactor pe politică la Gazeta de Oradea. (N-am făcut faţă, până la urmă, şi-am trecut pe social - eh, social, făceam şi eu o pagină haioasă, cu ştiri interesante din lume şi-un text de 2000 de semne creaţie proprie, haios şi el, cu poantă, de relaş - dar şfichiuitor, dacă poate exista un astfel de paradox.)

Cred că atunci, în 2004, a fost ultima zvâcnire a demonului ăsta. Sper. Sper din tot sufletul.

Ieri, după îndelungi pregetări, după multe unghii roase, mi-am luat Cotidianul. Şi încă nu l-am citit! Ăsta-i lucru mare. Strâng însă-n mâini Centaurul lui Updike, al doilea volum din seria pe care o distribuie ei în fiecare miercuri odată cu ziarul (şi-n colaborare cu Editura Univers, care eu ştiam din surse sigure c-a sucombat demult şi c-a fost înmormântată creştineşte). Asta să fie pricina? Că acum am cumpărat ziarul pentru o carte? Sau să fie-un prim semn de vindecare? Mircea Badea să fie de vină? Sau dl. Cazan? Nu ştiu, nu mă interesează. Mă simt exorcizat. Mă simt uşurat. Aşa cum mă simt - sincer, pe cuvânt de cetăţean cinstit - de când nu mai fumez.

Trăim în România, şi asta... Ptiu, drace!

Tritonic

Mi-au venit în sfârşit cărţile de la Tritonic. La Veniss... cu 5 mai puţin. Iar Oraşul gravat, acela de la lansare, ia-l de unde nu-i. Fiction.ro nr. 3 zice Mike că mi-l trimite separat. În fine, dup-o lună şi ceva pun şi eu mâna măcar pe câteva din volumele despre care se tot vorbeşte în târg.

Pe de altă parte, mi-au trimis şi următorul roman pentru tradus. Nu vă zic care-i. Sâc!

Ca sâsâitul unei vipere...

Cei de la Book Blog (mai exact Cristi Mitran) au postat o cronichetă la Veniss Underground. Uite-o aici.

Ce nu înţeleg. Care-ar fi fragmentul pe care traducătorul, recte io, l-a lăsat pe dinafară, schimbând astfel sensul întregii povestiri? Martor că n-am scăpat nimic mi-e cardul BancPost (expirat!) pe care-l folosesc pe post de liniar şi care-a cules conştiincios până acum, rând cu rând, nici mai mult, nici mai puţin de trei cărţi. Poate s-o fi hotărât Jeff să renunţe la ceva; eu am lucrat cu documente *.rtf trimise chiar de el.

Zilele Revistei "Familia"

Gata, am stabilit. Ediţia a XVI-a a Zilelor Revistei "Familia" va avea loc în perioada 12-14 octombrie. Pe lângă lasări de volume, recitaluri multimedia (adică în atelierul pictorului Ioan Augustin Pop, în prezenţa şi cu aportul tablourilor acestuia), ca în fiecare an vom organiza şi-o dezbatere care acum se va învârti în jurul poeziei. Adică, ce influenţă are poezia românească de acum asupra spiritului european... Nu-i tocma' asta formularea, dar ideea se păstrează. Invitaţiile au fost lansate, unii şi-au anunţat deja participarea...

Încă un lucru: ca de fiecare dată în ultimii - câţi? - 10-12 ani, sărbătorea noastră face parte din mai ampla sărbătore a Oradiei, şi-anume "Toamna Orădeană". Care ţine o lună-ntreagă. Care cuprinde şi-un festival de teatru scurt. Care cuprinde şi-un festival al vinului. Şi-un târg al pălincarilor (aviz amatorilor şi... nostalgicilor, fiindcă de la anu', din cauza normelor UE, cică târgul ăsta va muri) şi muzică live cu duiumul (tare-s curios cum mai sună Celelalte Cuvinte). În fine, va fi mare tărăboi.

Templieri din toate ţările...

Mărturisesc dintru-nceput că fac parte dintre cei care n-au citit Codul lui DaVinci. Am încercat, jur pe ce-am mai sfânt, am cartea-n bibliotecă, am început-o (vreo 80 de pagini), dar nici în ruptul capului n-am putut merge mai departe. Am văzut însă filmul. Aşa că jumătate din vină mi-e iertată.

Am citit însă şi mi-a plăcut Ultimul templier de Raymond Khoury. Bun, nu-i o carte de geniu, nu va rămâne în istorie literaturii universale, dar, pe segmentul în care s-a vrut de la început a se încadra, îşi face treaba cu prisosinţă. Are vreo 600 şi ceva de pagini în ediţia românească (bună traducere, faină, semnată de Maria Aurelia Cotfas, stilizată de Adriana Bădescu, cea care se face vinovată şi de Colecţionarul de istorie, şi de mai sus-pomenitul Cod..., şi de alte cărţi acum la modă), dar nu mi s-a părut nicio clipă c-ar fi ceva de prisos acolo. O poveste incitantă, spusă linear, fără preţiozităţi, cu pasaje didactice, cu explozii şi tot tacâmul. O lectură numai bună de weekend. Şi, ca tortul să aibă cireaşă (pentru mine măcar), mai apare pomenit şi geograful arab al-Idrisi, care joacă un rol important şi-n cartea pe care-o traduc acum. [Totuşi, tre' să zic imediat, Biblioteca geografului numai carte facilă nu poate fi numită. Dovadă-n sensul ăsta e şi rezistenţa pe care o opune la traducere: n-am reuşit în niciuna dintre zile să ating norma propusă, de 20 de pagini...] În fine, treaba cu templierul ăsta-i cam aceeaşi ca şi-n Codul..., se caută adevărul istoric al existenţei lui Iisus, Vaticanul se opune, se găseşte până la urmă secretul templierilor (o anume Evanghelie după Iisus Hristos), dar, culmea, într-un episod hollywoodian de maxim efect, eroina principală (arheolog de profesie) suferă o revelaţie şi distruge obiectul (codexul cu pricina) după care-a fugit prin toată cartea. Prin urmare, oameni buni, domnia Bisericii pe pământ poate continua nestingherită.

Cum ziceam, mai bun ca romnul lui Dan Brown, dar mai prost, mult mai prost ca acela al lui Jon Fasman. O să vă convingeţi singuri.

Recomandare de scurtă lectură

În Observatorul cultural de săptămâna asta, Mike Haulică semnează la rubrica lui deja celebră un articol despre KJ Bishop, despre Oraşul gravat, despre profesia de editor, despre plăcerile pe care toate astea trei - autorul, cartea, neguţătoritul cărţii - ţi le stârneşte nemijlocit. Merită să vă rupeţi câteva minute din viaţă pentru articolul ăsta. Eu am să-l mai citesc o dată imediat ce voi fi terminat de postat anunţul care tocmai se încheie aici. Punct.

P.S. Iar ca o continuare, citiţi, vă rog, şi asta.

Duma Key

Veste bună pentru iubitorii lui Stephen King. De curând, în The Paris Review, într-un interviu, scriitorul a dezvăluit că lucrează într-adevăr la un nou roman şi că acesta se va numi Duma Key. Până atunci, ne rămâne doar să aşteptăm ediţia românească a lui Cell şi, peste o lună şi ceva (24 octombrie), lansarea americană a lui Lisey's Story.

Cărţi sfârşite

Pe lângă că sunt un cititor de croazieră, mai am şi păcatul de-a nu putea lăsa de-o parte o carte care e clar încă de la început că nu-mi place. Sau care mi se împotriveşte.

Cam ăsta a fost cazul şi cu Colecţionarul de istorie al Elizabethei Kostova. Am târât după mine cartea asta mai bine de-o lună jumate, am citit pe apucate din ea, apropiindu-mă de text doar din simţul datoriei de cititor consecvent. Bine, primele două-trei sute de pagini au fost OK. Stilul nu e prea bombastic, jocul cu povestea în rama ramei mi-a plăcut dintotdeauna, personajele sunt atractive, plus că doamna asta are-un dar fain de-a realiza o descriere reuşită. Problema s-a ivit când descrierile, personajele, jocul cu ramele s-au acumulat şi s-au tot acumulat, căutarea lui Drăculea înainta greoi, şontâc-şontâc, târâş-grăpiş... Până să ajung aseară să-l văd în sfârşit mişcându-se şi vorbind pe Drăculeanu, mi se acrise de atâta istorie locală - prea locală - şi descrieri de ţinuturi feerice ori sumbre. În orice caz, sunt bucuros să anunţ că, chiar dacă Ţeposul nostru s-ar mai afla încă-n viaţă (aşa zicând), n-ar fi decât un prăpădit de bibliotecar sihastru, un fel de istoric first-hand care-şi colecţionează propriul trecut (apropo, titlul în româneşte mi se pare deosebit de bine ales, bravos!) şi, atâta vreme cât nu ne simţim atraşi nici de arhivistică, nici de documentarea istorică, n-avem a ne teme cu nimic de atenţia lui. De-ar fi fost măcar cu 200 de pagini mai scurtă, cartea asta sigur m-ar fi cucerit. Că mie-mi place de bade Vlăduţ, nu de-alta.

Tot ieri am terminat şi Sharia Roxanei Brînceanu. Mi-a lăsat un gust dulce-amar. Nu voi spune multe despre ea. Am de gând să fac un grupaj pentru Familia în care să cuprind cărţile mai multor români ce se-ocupă de fantastic (până acum i-am fişat pe Marian Coman şi pe kultişti cu volumul lor Radharc - pe Mike cu Sara... lui am zis că-l las de-o parte, îl dau pe mâna colegului care ţine rubrica de cronică literară). Oricum, la nivelul execuţiei romanul e aproape impecabil. Roxana are mână sigură, precisă de romancier. Totuşi, lipseşte din text literatura, adică sentimentul - empatia. Poate că oi fi io de vină, nu zic nu, poate nu rezonez ca lumea la urban fantasy-ul ăsta, cine ştie. Mi s-a părut totul un fel de maraton fără spectatori. Păcat...

Nu ieri, ci alaltăieri am terminat (dacă stau bine să mă gândesc, alaltăieri am şi început-) o carte super haioasă: Marea aspiraţie de Tom Sharpe. Traducerea lui Gheo e din nou curgătoare, românească, firească... Subiectul... păi, piaţa editorială occidentală. Nu se poate povesti. Ar fi mai bine s-o citească fiecare.

Casnice

Profit cât pot de faptul că luni am trimis revista la tipar. Stau acasă şi lucrez, adică. Totuşi, de câteva zile bune mă văd nevoit să lucrez vârtos la traducere până la 5-6 pm, pentru că spre seară mă prind nişte dureri cumplite de spate. Prea mult stat în faţa laptopului, poziţie a corpului nu tocmai corectă... alea-alea. Plus, cele 4 zile de maraton traducţionist când am tălmăcit jumătatea rămasă din Oraşul gravat. Degeaba pedalez cât de des pot 30-40 de min. (adică 6-7 km, după cum spune afişajul bicicletei, şi 80-100 calorii arse), degeaba mai fac un soi de stretching... Poate că-i un fel de efect secundat al faptului că de două săptămâni m-am lăsat de fumat, nu ştiu. Dacă-i aşa, prefer să sufăr, prefer să îndur scrâşnind din dinţi, decât să mai continuu cu obiceiul ăsta care - uite! - mă înrobeşte deja de 7 ani. Basta!

Apropo de lucru: nu are careva ediţia românească a piesei lui Shakespeare Cymbeline? Eu o am în engleză, dar asta nu mă ajută. În actul IV, scena 2 apar următoarele versuri: "Golden lads and girls all must,/ As chimney-sweepers, come to dust" - am nevoie pentru Biblioteca... Mulţam de pe-acum!

Vă vom da Aer

Ia uitaţi ce copertă frumoasă are Aer de Geoff Ryman, cartea tradusă de mine ce va apărea luna asta la Tritonic.

Domnul ăsta a primit pentru romanul de faţă o grămadă de premii: Arthur C. Clarke, British Science Fiction Association Award, James Tiptree Jr. Memorial Award şi Sunburst Award.

Dau eu de ştire când se va găsi cartea-n librării.

Wiki

Ia uite, nene, c-am ajuns şi-n Wikipedia românească! Şi nici măcar nu-s un... ciot.
După "Oameni din Bihor", dicţionarul alcătuit în 2002 de Stelian Vasilescu, pot zice c-am urcat câteva trepte. Urmează Enciclopedia Britanică. Apoi nimic nu-mi va mai sta-n cale...

În lucru...

Lucrez în momentul de faţă la traducerea unei cărţi extrem de interesante. Vă dezvălui deocamdată doar titlul şi autorul: Biblioteca geografului de Jon Fasman. Va apărea la Editura Polirom prin octombrie-noiembrie, oricum la timp pentru a fi lansată la Gaudeamus.

Până la sfârşitul lunii ăsteia sper să fiu gata cu ea. Mă aşteaptă apoi un nou volum pentru Tritonic.

Bun venit!

Na, că mi-am făcut blog! Acu' oi fi şi eu la modă.
Să vedem însă dac-oi avea ce scrie-n el... sau răbdare să scriu.