Răscoala lui Brian Keene

Dacă aş recomanda cuiva cartea asta? Da, aş recomanda-o tuturor celor care vor să aibă parte de câteva ore de literatură de groază aşa cum se scrie-n ultimii ani. Dacă aş reciti-o vreodată? Nu, mă tem c-am epuizat-o deja de la prima lectură.

The Rising e-un roman alert, foarte alert. Aproape că-ţi simţi transpiraţia cum iese prin pori în timp ce gâfâi să ţii pasul cu autorul. E-o carte bazată mult pe imagini, pe scene trasate din câteva tuşe puternice, e-o carte unde nu prea ai loc de întoarcere. Te-ai prins în horă, hai şi joacă! pare să-ţi spună Brian Keene. Vrei carte cu zombie? Ţine-aici de la mine, să te saturi.

În principiu, avem aceeaşi lume postapocaliptică, de după intrarea în drepturi a morţilor vii, numai că aici aceşti morţi vii sunt de fapt nişte spirite malefice venite din naiba ştie ce dimensiune temporală macabră să ia controlul trupurilor celor morţi. E-un capitol întreg unde ni se explică frumuşel cum stă treaba asta, că s-au făcut nişte experimente într-un laborator subteran, că totul s-a dus pe copcă şi că, uite, acum zombii stăpânesc pământul. O explicaţie de toată jena, dacă mă-ntrebaţi pe mine. Dar s-o trecem cu vederea, că oricum asta-i cam singura parte nasoală din cartea de faţă.

Mi-a plăcut felul cum Keene ia fiecare personaj dintr-un loc anume şi-l pune direct la lucru. Îl descrie pe fugă nu la modul tradiţional, prin paragrafe monobloc, ci prin gânduri de moment şi reacţii normale la diverse situaţii. Ni-l arată la-nceput pe Jim Thurmond blocat în propriu-i beci pregătit ca un veritabil buncăr după atentatele teroriste din 11 septembrie, ni-l arată luptându-se să-şi păstreze sănătatea minţii şi-n cele din urmă ieşind la lumina zilei, mânat de-un telefon primit pe ultima zvâcnire a bateriei de la - ghici cine? - fiul de care l-a despărţit divorţul de soţie, fiu care - ia ghiciţi înc-o dată - se află la depărtare de câteva state bune faţă de el. Ce vrea să facă Jim? Eh, cum nu ştiţi? N-aţi citit Mobilul? Vrea să se ducă după băieţelul lui, vrea să-l salveze de furia zombilor. Buuun. Mai este apoi un preot - un fel de Callahan kingian - transformat în doar câteva capitole în cel mai înverşunat ucigaş de morţi-vii. Mai este o fostă prostituată, mai este savantul responsabil de tot dezastrul şi mai sunt câţiva oameni pe care-i întâlnesc pe traseu.

Totul fain-frumos până la jumătatea cărţii: mor personajele pe capete (mi-ar fi teamă să facă din mine personaj Keene ăsta, că n-aş şti de după ce-ntorsătură de frază m-ar paşte cea mai cruntă moarte). De la punctul ăla-n colo, cartea prinde într-adevăr acea doză de profunzime care cam lipsea la Mobilul lui King. Pe scurt, intră-n scenă un comandat de armată dus rău de tot cu pluta. Un fel de Kurtz din Dreamcatcher sau, dacă e să mergem direct la sursă, un fel de Kurtz din Heart of Darkness a lui Conrad. Armata omului ăsta are ca ambiţie să stăpânească rând pe rând toate statele Americii. Iar asta o face cu cel mai rece sânge posibil, adunând civilii şi punându-i forţat la lucru, pe bărbaţi folosindu-i ca momeală în expediţiile de recunoaştere, iar pe femei ca mijloc de satisfacere a nevoilor sexuale (la grupează pe schimburi!). Bine-nţeles că eroii noştri de până acum sunt prinşi şi ei de colonelul cu pricina (nu-i reţin numele) şi, sătui de barbarismul ăla cazon, o pun de-o răzmeriţă.

Ei, oameni buni, de-aci-nainte galopează cartea ceva de speriat! Revolta oamenilor (the rising) vine numai bine să contrabalanseze ridicarea din morţi (tot the rising) a fiinţelor alea macabre. Aici se găseşte doza de umanitate care lipseşte din aproape toate cărţile cu zombie. Când se-apucă oamenii să comploteze, să elimine din soldaţii descreieraţi (adevăraţii zombie), simţi că-ţi creşte sufletul, îţi vine să-i îmbrăţişezi.

Spuneam mai jos în blogul ăsta că-i un roman mai bun ca Cell-ul lui King. Da, îmi menţin afirmaţia: din multe puncte de vedere-i mai bun. E-un roman foarte violent, adevărat, e-o carte care pune preţ mai puţin pe personajul individual (dacă pot spune aşa) şi mai mult pe personajul colectiv. E-o carte care i-a adus autorului premiul Stoker în 2003 şi care s-a lăsat c-o urmare, City of the Dead, pe care-aş citit-o chiar acum dacă aş avea-o la-ndemână. Dar n-o am. Aşa că rămân cu dorinţa. Citiţi-o şi voi măcar pe asta.

Cell-ulită de scriitor

Mare, mare dezamăgire, oameni buni. De când am citit Colorado Kid (care, apropo, mi-a plăcut) să fi tot trecut vreo şapte luni. Între timp n-am mai pus mâna pe nicio carte de King, deşi-mi amintesc cu oarecare nostalgie de anii când, neavând cărţile lui în original, reciteam an de an, chiar şi de câte 2-3 ori, volumele traduse la Nemira. Aşa se face că pe unele le-am parcurs şi de câte 10 ori! Shining, de pildă, dar şi 'Salem's Lot, Christine, Misery, Carrie - de la Oraşul bântuIT încoace am lăsat-o mai moale. A urmat o perioadă de lecturi avide în engleză, luuungă perioadă, dublată apoi de vremea când pregăteam teza de licenţă şi când, neavând în format carte tot ce-a scris King, am scos pe hârtie A4 cu Times New Roman de 6 (şi nici măcar pe două coloane!) restul de volume - vreo 15 -, pe care le-am citit cu mare greutate. Şi-acum am teancul de "manuscrise" pe undeva prin beciul blocului unde stau părinţii. A fost o cursă nebună aceea, citeam cărţile cu o riglă ca să nu pierd şirul, mă opream frecvent ca să iau notiţe şi să-mi masez ochii împăienjeniţi. Dar n-a fost o corvoadă. Dacă era, abandonam ideea de la primul astfel de "volum" şi-mi alegeam ca teză de licenţă altceva, "Teme romantice la poeţii lakişti", poate.

Am aşteptat, deci, cu multă încredere primul roman adevărat scris de King "la pensie". Iar dezamăgirea e atât de mare, încât nici nu ştiu dacă are rost să mai scriu aici ceva despre ea. Totuşi, hai să-ncerc.

Să fie clar: nu-i o carte catastrofală (nu la figurat, că la propriu cam este), e-un roman pe care mulţi şi-ar dori să-l fi scris sau să-l scrie. Păstrează de la prima şi până la ultima propoziţie farmecul specific lui King, personajele intră ca tipologie în tradiţia lui, acţiunea nu lipseşte, ca de obicei, e susţinută bine de pasajele mai "statice", dar... Dar.

Pe lângă această găselniţă într-adevăr mare a dezumanizării cu ajutorul unui semnal transmis prin telefoanele mobile (de s-ar reuşi fenta, ar fi fără-ndoială o lovitură teroristă mai mare ca orice bombă chimică, biologică sau atomică), Mobilul nu oferă cine ştie ce altceva. O singură imagine mi-a rămas în minte, şi asta-i taman de la începutul celor 400 şi ceva de pagini. În secvenţa unde sunt urmărite primele efecte ale semnalului, un domn sobru, la costum de afaceri, care-şi plimba nestingherit câinele prin parc, este văzut aplecat deasupra patrupedului, ocupat să molfăie ceva. Ei, de molfăit domnul molfăie (sau molfăieşte?) urechiuşa drăgălaşului cuţu, care, suflet ascultător, nu fuge din mâinile - şi dinţii - lui, ci stă cuminte acolo şi chelălăie, scânceşte ca un prunc neajutorat. Asta-i imaginea cea mai pregnantă din carte, după mine, urmată îndeaproape de cea a unui stadion de fotbal noaptea, ticsit de "telnebuni" adormiţi, înconjuraţi de combine stereo din care se aud piese siropoase. Cam asta-i tot. Deznodământul nici nu merita aşteptarea.

Dacă From a Buick 8 s-a furişat fain-frumos de sub spectrul lui Christine, reuşind să-şi câştige singur locul în bibliografia autorului, tare mă tem că Cell (recte Mobilul) va rămâne ca o clonă cu zombie tehnologici a mult mai reuşitului The Stand (recte Apocalipsa). Şi-aici, după ce-au rămas ca prin minune în viaţă, o mână de oameni o iau la picior spre Maine, unde protagonistul, un desenator de comicsuri (OK, poate că profesia acestuia mai salvează puţin romanul, căci aproape fiecare scenă a cărţii pare ruptă dintr-o bandă desenată, şi precis nu-i întâmplător lucrul ăsta), vrea să-şi revadă fiul şi soţia de care se despărţise. Idee tipic americană, de altfel. Se-ntâmplă o droaie de lucruri pe drum, stârpesc ceata de zombie de pe acel teren de fotbal, îşi atrag asupră-le mânia altor zombie - a celui mai de seamă, Sfârtecatul, care-i de fapt un soi de reprezentare unică a fiinţei colective zombie (cam aşa cum e Gigi Becali pentru PNG) -, unul dintre ei moare tragic (Nick Andros all over again), ei reuşesc să-şi stăpânească emoţiile, merg mai departe urmând nişte semne aproape criptice şi-ajung la sfârşit. N-am să vă spun care-i ăsta, deşi n-aş strica lectura nimănui spunând-o.

Traducerea lui Dan Mihai Pavelescu e-n general bună, deşi sâcâie în a doua jumătate repetarea obsesivă a pronumelor personale (păstrate ca-n engleză), câteva pronume posesive redundante ("nu-şi credea propriilor sale cuvinte"), folosirea adjectivului "costeliv" chiar şi-atunci când e vorba de-un simplu deget sau de-un picior, păstrarea verbului "a putea" în corelaţie cu verbele ce exprimă simţuri (asta-i o greşeală extrem de frecventă la traducerile din engleză, asta şi păstrarea cu obstinaţie a gerunziului chiar şi-atunci când nu e nevoie: "te-am văzut mâncând", de pildă, în loc de "te-am văzut cum mâncai" sau "când mâncai") şi alte câteva lucruri mărunte la care nu mă mai opresc. Lăudabil e însă faptul că traducătorul aduce chiar bine în vorbirea românească înjurăturile, în funcţie de caz. După primele două, începi să te destinzi şi să înţelegi într-adevăr personajele (şi) după tiparele de limbaj vulgar.

Cam asta e. Un ultim lucru: citesc acum The Rising a lui Brian Keene, tot o carte cu zombie. N-am ajuns departe, sunt încă în primul sfert, dar, din câte-mi dau seama până acum, romanul ăsta-i muuult mai bun ca Mobilul. Oi reveni după ce-l termin şi vedem atunci dacă rămân la aceeaşi idee.

Chabon reloaded

Uite că nu m-am putut abţine şi-am cumpărat şi a doua antologie a lui Chabon. M-au atras însa numele. Mai cu seamă Margaret Atwood, Poppy Z. Brite, Joyce Carol Oates, Peter Straub. Sigur, şi Stephen King. Cu ocazia asta am aflat că Nemira plănuieşte şi-o traducere a Poveştii lui Lisey. M-a mai atras şi că traducerea nu-i mai aparţine în exclusivitate Alexandrei Popescu. E şi Gabriel Stoian pe acolo, care-i priceput în ceea ce face.

Dragă Michael Chabon şi dragi colaboratori (dar, mai important, dragi traducători), sper să nu-mi fi irosit banii tocmai primiţi ca drept de autor pentru editorialul din nr. 6 al Familiei!

O să revin cândva cu impresii.

Gaudeamus

A-nceput azi târgul. De câţiva ani buni cochetez cu ideea de-a participa şi eu măcat într-un an şi de fiecare dată sunt răpus de... lene. Nu ştiu cum altfel să-i spun. După fire, sunt un animal de casă, un ins care-şi găseşte fericirea supremă între pereţii domiciliului. Când mi se iveşte ocazia să rămân acasă toată ziua, de dimineaţa până seara, nimic nu mă bine-dispune mai mult. Ţes în jurul meu un cocon de linişte şi pace, mă "aşez în mine", îmi văd tihnit de cărţi. Tocmai d-aia o ieşire taman pân' la Bucureşti, o călătorie de-o noapte întreagă cu trenul (fie şi la cuşetă), mi se pare o chestie apăsătoare. Asta mă răpune an de an, de 2 ori pe an, când au loc marile noastre târguri de carte. Aşadar, şi anul ăsta am spus pas. Poate la anul! (Aşa spun de fiecare dată...)

Singura mâhnire e că niciodată nu poţi trăi de departe măcar o bucată din cele care se petrec acolo. Târgurile de carte nu-s evenimente "mediatice" importante. Le plasează de obicei la sfârşitul buletinelor de ştiri, o trimit pe Ciuhulescu să se bâlbâie în direct şi-n şoaptă din mijlocul unei mulţimi forfotitoare, mai dau câteva planuri de ansamblu, luate de sus, o vorbă înţeleaptă rostită de Liiceanu (care şi-a luat şi anul ăsta pentru stand locul cel mai la vedere - aşa am auzit), cu puţin noroc o transmisiune în direct de la o lansare la care participă şi Băsescu, şi cam atât. Zilele de târg se scurg, nu mai zice nimeni nimic (iar pe TVR Cultural n-am nervi să mă uit), ajunge totul la sfârşit, mai vezi o ştirucă anemică, şi cu asta, basta.

Singura consolare vine după, în revistele de cultură. Dar nu e acelaşi lucru. Acolo-s texte bine clocite, cu înţelesuri profunde şi ţinte clare, iar mie-mi trebuie ceva în timp (aproape) real, ceva la cald. Nu v-am spus: nu-mi plac răciturile (nici chiar tratate cu oţet şi piper).

În orice caz, anul ăsta ar trebui să se lanseze, la două edituri diferite, două cărţi traduse numai de mine şi una tradusă împreună cu Silviu Genescu. Ar mai fi posibil ca Aquila să scoată şi Jumătatea întunecată a lui King şi să nu-mi fi spus nimic (cum au făcut de altfel şi cu Lucruri preţioase), dar nu bag mâna-n foc. Am impresia că editura asta e pe ducă. Se naşte altceva din ea... Voi spune altă dată ce bănuiesc eu c-ar fi asta.

E vorba în primul rând de Biblioteca geografului a lui Jon Fasman, care pe siteul Polirom figurează încă la "cărţi în pregătire", dar care ştiu sigur că vor s-o scoată pe piaţă în zilele de târg. E vorba apoi de Powersat, de Ben Bova, o carte tradusă în toamna anului trecut pentru Millennium Press şi care, uite, face şi ea ochi în lume. Pun aici, ca aperitiv, coperta I şi coperta IV. Clic pe ele ca să le vedeţi mai mari.

A treia carte, cea tălmăcită în colaborare cu Silviu Genescu, este Dune - Casa Atreides.

Mergeţi, aşadar, la târg, frunzăriţi cărţile, vedeţi dacă vă plac şi, eventual, cumpăraţi-le. Iar dacă veţi mai avea şi vreme, scrieţi ceva pe blogurile voastre despre ce-aţi văzut acolo. Asta ca o rugăminte personală. Mulţumesc.

Cronici

M-am gândit mult dacă să pun şi aici cronicile din prima "Cameră de gardă". Ei, fiindcă revista a ieşit deja din tipar şi fiindcă nicio revistă de felul ăsta din ţara noastră nu se poate lăuda cu cititori numeroşi (nu risc aşadar să-i scad din vânzări, ci dimpotrivă), m-am hotărât să le aşez fain-frumos şi aici. Sper să vă îndemne să căutaţi la chioşcuri Familia.

Aşadar...

Cartea simţurilor neîmplinite
Michael Haulică, Aşteptând-o pe Sara, ediţia I, Ed. Millennium Press, Satu Mare, 2005;
ediţia a II-a, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2006

Cu o prefaţă extrem de laudativă semnată de Liviu Antonesei, cu o zicere pe coperta primei ediţii atribuită revistei Playboy, cu o bulină pe cea a ediţiei următoare care o recomandă doar cititorilor cu vârsta peste 16 ani, volumul lui Michael Haulică avea (aproape) tot ce-i trebuia ca să facă mare vâlvă. Că n-a făcut, sau că a făcut foarte puţină, e greu de explicat, dar nu imposibil.

„Cel mai bun roman dedicat crizei de la 40 de ani a bărbatului”, spune răspicat prefaţatorul, reluat ca citat exponenţial pe coperta cărţii. „Cronică a unei obsesii”, spune Bogdan Suceavă în fragmentul extras pe coperta a IV-a din cele rostite la lansare. „O nouă Educaţie Sentimentală”, spune şi Dan-Silviu Boerescu. Ca forţă a exprimării, cartea lui Haulică este plasată chiar în faţa de pe-acum celebrului volum De ce iubim femeile? a lui Mircea Cărtărescu. Ei, având girul atâtor vorbe bune, de ce n-a prins Aşteptând-o pe Sara?

Dar să vedem despre ce este vorba în „roman”. Este vorba înainte de toate despre simţuri. Dar nu despre simţurile oricui, ci despre simţurile unui bărbat care, ajuns la „dificila vârstă”, rememorează ca într-o reverie relaţiile trăite cu diferite femei. Cu Mordelia, cu Melissa, cu Sara Blu, cu Ravi. Cu Nelia Dor, Roxana adică, întemeietoarea unui „roxanat”. Nimic... senzaţional până aici.

Din păcate, marele atu al cărţii s-a dovedit a fi şi marele ei defect. Asistăm la o adevărată anamneză, la o cercetare în cheie retorică, apelând la „alunecări” de gândire, la un lirism dat de tehnica repetiţiei, a accentuării, a completărilor aluvionare. Asistăm la o defulare scrisă parcă dintr-o suflare, fără oprire, plină de întrebări cvasi-existenţiale, pe-un ton adeseori declarativ („Singurătatea este atunci când iubirea nu mai e.”). Avem şi-un laitmotiv: „Mirosea a tei plouaţi”. Avem o uriaşă digresiune – toată cartea.

Simţind probabil că toate acestea riscă să arunce volumul într-un romantism de modă veche, autorul a mai amestecat – ca într-o salată de beof – câteva ingrediente. În primul rând, a dat întregului o aură ambiguă, de virtualitate, o aluzie foarte subtilă la SF-ul cyberpunk-ist ce-a fost şi el cândva la modă. Un întreg capitol (unul dintre cele mai bune) se desfăşoară sub forma unui schimb de mesaje electronice, pentru a păstra veridicitatea renunţând la diacritice. Limbajul calculatoristic apare şi el frecvent. Apoi, cel mai nelalocul lui, zic eu, Michael Haulică aruncă în joc cuvinte „tari”, vrând astfel, desigur, să arate dezinhibare limbajului. Numai că, în loc să sublinieze veridicul, această alegere zgârie de-a dreptul pagina tipărită. Să găseşti o propoziţie ca: „Perna pe care a folosit-o ea mirosea a... O, Doamne! Mirosea a pizdă.” în toiul unei descrieri retoric-romantice şochează într-adevăr, dar sună cât se poate de fals.

Una peste alta, Aşteptând-o pe Sara se citeşte ca o mărturisire intimă şi nu o singură dată te surprinzi aruncând ochii la uşă, temător că autorul rândurilor ar putea intra să te surprindă cum îi scormoneşti prin sertarul noptierei. Cu tot amestecul din ea, cu toate neîmplinirile despre care vorbeşte, cu toată grija pentru detaliu şi pentru redarea cunoaşterii prin intermediul celor cinci simţuri, e uimitor cu câtă detaşare reuşeşti s-o citeşti. Sau să fie oare nevoie pentru asta de depăşirea „crizei de la patruzeci de ani”? Dacă-i aşa, mare păcat.

*

Divina tragedie
Marian Coman, Nopţi albe, zile negre, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2005

În această carte avem un debut, şi încă unul în forţă. Cel mai bun debut de multă vreme, îndrăznesc să spun. Şi, cum se întâmplă atât de des la noi, e-un debut despre care s-a vorbit prea puţin.

Şi cartea lui Marian Coman, ca şi a lui Michael Haulică, e alcătuită din frânturi, e-un „roman-mozaic”, ca să folosesc o sintagmă deja încetăţenită. E-o carte care vorbeşte despre prietenie, despre prietenia care transgresează moartea, despre tragicul despărţirii de oameni şi lumi. E-o carte fantastică fără a aparţine neapărat SF-ului. Iar ăsta-i lucru bun, credeţi-mă. E-un lucru pe care tot mai mulţi scriitori de SF încep să-l înveţe şi să-l aplice.

E greu să vorbeşti (sau să scrii) despre cărţile care te impresionează, care-ţi rămân în gând. De mult timp amân această dare de seamă şi nici acum, când, iată, o pun pe hârtie, nu sunt sigur că voi reuşi altceva decât un text laudativ, cu argumente doar de ordinul îndoielnic al gustului personal. Da, mi-a plăcut Nopţi albe, zile negre, mi-a plăcut în primul rând fiindcă nu ştiu ce mi-a plăcut mai mult la ea.

Să fie oare vorba de firescul exprimării, de scriitura îngrijită şi expertă, de buna alegere a pasajelor ce meritau fixate în volum? Să fie vorba de amintirile comune (da, e-o carte şi despre copilăria generaţiei noastre, cu toate aberaţiile lumii totalitare în care am crescut), cele pe care din ce în ce mai puţini ştiu să le păstreze? Să fie vorba de poveste? De abilitatea cu care Marian Coman însăilează episoade aparent independente, de felul cum găseşte şi inserează corespondenţe între texte? De faptul că nimic nu pare întâmplător (deşi uneori este)? Că totul face parte dintr-o Divină tragedie?

Ar putea fi toate astea şi multe altele pe deasupra. Dar cel mai important semn al calităţii volumului este, cred, acela că, în afară de câteva sublinieri grăbite, n-am reuşit să iau nicio altă însemnare nici cât timp l-am citit, nici multă vreme după aceea. Iar de-o a doua lectură încă mă feresc.

Nu pot decât să anunţ existenţa acestei cărţi, să spun (cui m-o credea pe cuvânt) că este-o carte excelentă şi că merită citită cât mai degrabă.

*

O lume de hârtie
Roxana Brînceanu, Sharia, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2005

Lucru pe care nu-l pot spune, din păcate, şi despre romanul (acesta este într-adevăr un roman după toate normele canonice) Roxanei Brînceanu. Tot o carte de debut.

Se întâmplă un fenomen ciudat în literatura românească. Asistăm la masculinizarea scriiturii feminine. Acesta e şi cazul Roxanei Brînceanu, care construieşte cu o mână aproape de fier o poveste urban fantasy perfect în ton cu momentul, dar aproape complet lipsită de suflet. Sharia e scrisă într-un stil sec, precis, epurat de orice digresiune, manipulând personaje de carton, în două dimensiuni (în cel mai fericit caz). Aproape că ai impresia că citeşti un scenariu de film cu puţin mai multe indicaţii scenice. Gradarea acţiunii însă mi s-a părut deficitară, întreţinerea suspansului aproape inexistentă şi peste tot textul planează o ceaţă opacizantă, care, cel puţin pe mine, m-a împiedicat să pătrund cu adevărat în lumea bizară a romanului.

Pe scurt, e-o carte care se înscrie în seria trasată de trilogia Noului Crobuzon a lui Miéville, de universul Viriconium a lui M. John Harrison şi, tangenţial – de i-ar fi semănat, ce bine ar fi fost! –, de povestirile despre Veniss şi Ambergris imaginate de Jeff VanderMeer – toţi aceşti autori proaspăt traduşi şi la noi. E-o lume decadentă, sfărâmicioasă, urbană doar prin amintirea trecutului, unde oamenii (modificaţi şi ei în fel şi chip) coexistă cu tot soiul de arătări animalice cu vagi trăsături umane. Romanul Roxanei Brînceanu pare înţesat de „gangsteri”, de bande rivale care au multe de împărţit. Citeşti despre trădări, citeşti despre împuşcături şi explozii, citeşti – puţin – despre relaţiile dintre personaje. Citeşti parcă, aşa cum am spus deja, scenariul detaliat al episodului pilot al unei serii de pe SciFi Channel.

Mărturisesc, cu un aşa titlu m-aş fi aşteptat ca măcar lumea Shariei să fie definită, să devină un personaj aşa cum devine Ashamoil în Oraşul gravat al australiencei K.J. Bishop. N-a fost să fie. Poate în episodul următor.

Până una-alta, Sharia rămâne un bun exemplu de proză care-ţi arată, care-ţi pune forţat sub nas diferite lucruri, în loc să te facă pe tine să le vezi în toate culorile lor, oricât ar fi ele de sumbre.

*

Sindromul Radharc
Costi Gurgu, Bogdan-Tudor Bucheru, Ana-Maria Negrilă, Jean-Lorin Sterian, Radharc, Ed. Millennium Press, Satu Mare, 2005

Acesta e al treilea volum colectiv al membrilor grupului Kult, înfiinţat în 1998, după Cronicile sângelui (ProLogos, Bucureşti, 2001) şi Vremea demonilor (Ficţiuni/OmniBooks, Satu Mare, 2002). Autorii, fiecare în parte cu cărţi deja publicate şi apreciate de cititorii genului (şi nu numai), reuşesc să facă ceea ce Roxana Brînceanu doar încearcă: să dea viaţă unui univers urban fantastic, să-l facă credibil. E vorba de un Bucureşti paralel, numit şi Radharc.

Mai trebuie spus dintru-nceput că cele patru texte care compun culegerea sunt absolut independente, ceea ce le uneşte fiind doar cadrul întâmplărilor. Nu e vorba, aşadar, de-un „roman”.

Primului de pe listă, Costi Gurgu, i-a revenit sarcina să cartografieze această lume virtuală. Şi-o face în Calea hărţilor, o poveste trepidantă despre descoperirea Radharcului. Fane şi Emil sunt prieteni buni şi împreună produc reportaje. Uneori li se alătură şi Cristian. Toţi trei primesc o invitaţie de-a se întâlni cu Tudor Grădinaru, care are a le vinde un pont „senzaţional”. Acesta îi pune pe urmele „hărţilor Radharcului”. Urmează o acţiune detectivistă bine condusă, cu răsturnări de situaţie şi demonstraţii uimitoare de imaginaţie. Totul într-un stil cumpătat, expert, numai bun pentru a te face să nu laşi cartea din mână.

Bogdan-Tudor Bucheru scrie Diavolul alb, o poveste á la Kafka ce prezintă căutările unui tată care şi-a pierdut fiul. Aflăm că, pentru a pătrunde în Radharc, ai nevoie de-un drog ce se injectează în sânge. Prin adăugarea acestui element, totul capătă o nouă dimensiune, Radharcul ni se dezvăluie ca o lume halucinantă, o posibilă traducere în limbaj fictiv a raiului drogaţilor.

Textul Anei-Maria Negrilă, De acum şi până-n noapte, a mai fost publicat înainte, în volumul de autor Oraşul ascuns. Cum am mai spus, se dovedeşte încă o dată că proza feminină e foarte virilă. Această bucată de Radharc face trecerea de la textul alert la cel „conglomerat”, cu ample descrieri şi cu atmosferă apăsătoare. E-un text de-a dreptul sufocant, care vine să echilibreze balanţa volumului după primele două texte aplecate mai mult spre acţiune.

În mijlocul balanţei, însă, pe tija de susţinere, se află contribuţia lui Jean-Lorin Sterian, Imposibilul paradis. De departe cel mai interesant text – poate şi prin lămuririle pe care le aduce, dar cu siguranţă şi prin tonul adoptat. Aici se fixează în sfârşit în realitatea bucureşteană existenţa Radharcului, care nu este decât „un Purgatoriu al sufletelor moarte”, care „aduce mult cu Bucureştiul interbelic”, care „se întinde în profunzime, nu în lungime sau lăţime”, care nu e decât „o aparenţă, mai ales oamenii”. E un oraş-jungă. Există şi un Sindrom Radharc (SIRA): dependenţa de călătoriile în Lumile Radharc (ce sunt 3 la număr: Nobilia, Petrator şi Matiade). Radharc e legiune.

Fiecare dintre aceste texte îşi aduce cu asupra de măsură obolul pentru conturarea unui univers care, deşi în aparenţă este paralel cu lumea reală, îi seamănă şi o reflectă aşa cum o oglindă convexă reflectă halucinant obiectul în faţa căruia este aşezată.

Rubrica

Am scris ieri despre două din cele trei cărţi pe care le am în vedere pentru rubrica din Familia. E vorba de Reţetarium-ul lui Costi Gurgu şi Cu puţin timp înaintea coborârii extratereştrilor printre noi de Lucian Dan Teodorovici (asta n-are nimic de-a face cu sefeul, dar nu m-am putut abţine să n-o includ aici - pe deasupra, se pare că din numărul pe ianuarie 2007 voi avea de comentat mai mult cărţi mainstream; deocamdată am pe masă Copiii asfaltului de Tudor Călin Zarojanu, doua volume de povestiri aparţinându-i lui Cornel Mihai Ungureanu, plus câteva restanţe din primul val de prozatori lansat în colecţia "Ego. Proză" de la Polirom). Urmează, dacă termin astăzi lectura, AtelierKult - povestiri fantastice, colecţia alcătuită de Michael Haulică pentru Millennium Press.

Influenţa ordinii naşterii

Din nou despre traduceri.

A fost anunţată pe site-ul Aquilei '93 viitoarea apariţie a cărticelei ăsteia simpatice, Influenţa ordinii naşterii (i-am adăugat coperta în partea stângă a paginii). Ce să zic? A fost o adevărată desfătare traducerea ei. Eram între Lucruri preţioase de King şi Powersat de Bova (pe care-l veţi putea găsi la Gaudeamus) şi aş fi făcut ceva diferit. Am luat aşadar cartea asta şi, o săptămână, cât m-am ocupat de ea, am râs în hohote. E genul de îndrumar pentru o viaţă mai bună, un fel de psihologie de uz casnic. "Dacă eşti nefericit, nu te lovi cu pumnii în cap! Îţi explicăm noi de ce e aşa." Şi-ţi explică, sigur că da, îţi spun că asta-i din cauză că te-ai născut al treila copil la părinţi (sau al doilea, cine mai ştie acum? - oricum, accentul cade pe ordinea psihologică a naşterii), îţi explică aplicat, cu grafice şi formule de calcul sofisticate. Am râs, zic, fiindcă, deşi sunt al doilea născut, m-am regăsit cam pe la toate categoriile de... născuţi.

Până la urmă, asta-i "calitatea" cărţilor de felul ăsta. Sunt gândite la un grad de "acoperire" destul de mare, încât să nu dezamăgească pe nimeni. Totuşi, dacă vă intereseaza o abordare a psihologie din perspectiva asta, eu cred că Influenţa ordinii naşterii e-o cărţulie numai bună de potolit curiozităţi şi umplut timpul liber.

Ba nu! On second thought, mai bine umpleţi-vă timpul liber cu un roman.

OTR şi memoria auditivă

Nu mai ştiu sigur când am descoperit otereurile astea. Prin '95, parcă. Pe vremea când internetul venea pe firul telefonului fix, când îl aveai pe bază de cartele valorice a câte una sau cinci ore şi când se întâmpla rareori să te conectezi din prima (fără să sune ocupat, adică). Mi-amintesc că făcusem rost de-o parolă şi-un nume de utilizator de la cineva şi eram cel mai fericit că nu mai trebuia să-mi fac probleme decât de impulsurile Romtelecom. Aşa că mă plimbam prin Weblandia de la 10 seara până la ultima secundă dinainte de 7 dimineaţa. Câte nopţi am pierdut aşa!

În perioada aceea aveam un amărât de 486 nemţesc, mare cât masa de birou, care se închidea în partea din dos cu o cheie pe care n-o aveam (probabil fusese parte dintr-o reţea). Îmi luasem un CD-ROM de ultimă generaţie din Ungaria, care însă se încăpăţâna să nu funcţioneze decât după ce-i aplicam câteva şuturi abile din călcâi. A fost de asemenea o mare realizare când am reuşit să instalez peste Windows 3.1 revoluţionarul Windows 95. Aveam 16 Mb de RAM şi-un uriaş harddisk de 800 Mb.

Spun toate astea aşa, de dragul amintirii, al comparaţiilor. Ideea e alta: învăţasem să folosesc mIRC-ul şi găsisem un canal numai cu OTR-uri. Pe înţelesul tuturor, astea-s seriale radiofonice pulp din anii de glorie ai radiodifuziunii americane. Anii '40 şi '50, în mare parte. Deşi fişierele mp3 nu aveau mai mult de 5 Mb fiecare, reuşeam să-mi însuşesc ilicit doar câte 4-5 pe noapte. Pe multe le ascultam imediat ce se completa transferul.

Am strâns aşa vreo 7 CD doldora de tot soiul de seriale radio. Mai trebuie să recunosc şi că pricina cea dintâi a acestei pasiuni au fost fără-ndoială discurile de vinilin din copilărie, "plăcile" alea cu poveşti şi, mai spre adolescenţă, cu teatre radiofonice (de-atunci aş fi gata oricând să văd o piesă de Goldoni!). La fel, când am dat în boală cronică pentru Sadoveanu, adaptările după "Fraţii Jderi", "Baltagul" şi poveştile citite chiar de "Ceahlăul literaturii române", m-au obsedat luni întregi; le-am ascultat şi de câte trei ori pe zi la picupul cel portocaliu de voiaj, cu mâner şi capac ce se transforma în difuzor. Ăla da walkman!

Am şi uitat de CD-urile alea. Credeam că le-am rătăcit când cu mutarea. Întâmplarea a făcut însă ca, dând în căutările mele prin Weblandia peste un podshow (aşa-i zice acum, se pare) cu Shadow Falls, o poveste audio în 6 părţi cam aiurită, şi punându-mi în acelaşi timp ordine în vălmăşeala de CD-uri şi DVD-uri, să le găsesc pe toate 7 rătăcite printre CD-urile cu audiobooks (pe care n-am reuşit şi cred că nici nu voi reuşi să le ascult vreodată). Era acolo şi Inner Sanctum (preferatul meu, de departe), şi The Shadow, şi The Savage, şi Suspense, şi Black Museum, şi Box 13, şi BBC Ghost Stories, şi o droaie de altele. Am găsit şi versiunea lui Orson Wells a Războiului lumilor, şi dramatizarea unor povestiri de Bradbury (din Omul ilustrat, majoritatea), şi câteva din seria Alfred Hitchcock presents, şi Monkey's Paw a lui W.W. Jacobs (excelentă!)...

N-am avut timp să le re-ascult pe toate, vă-nchipuiţi doar. Dar am ascultat selectiv, am ascultat acum la laptop (unde-o fi 486-le meu?), am ascultat pe întuneric. Şi-a fost o adevărată încântare. N-ai nevoie de nicio maşină a timpului, credeţi-mă, de niciun angrenaj mecanic, cu pinioane şi curele de transmisie. Adevărata maşină a timpului e memoria auditivă. Da, alături de cea olfactivă, cred că-i cea mai capabilă să te transpună într-un moment anume din trecut. Şi oricând se întâmplă asta (dar şi când mă lasă cu ochii în soare PC-ul sau maşina sau televizorul sau...) îmi dau seama că toate poveştile SF despre dominaţia maşinilor sunt doar atât: poveşti SF. Şi e bine aşa. E foarte bine.

A bântui, bântuire...

Am dat întâmplător peste cartea băiatului ăsta. Căutam altceva pe Amazon.com şi-a apărut ca related link. Am citit mai multe despre ea, mi s-a părut interesantă şi-am comandat-o. Sunt rare cazurile când nu regreţi un asemenea lucru, iar ăsta-i unul dintre ele.

Printre cele pe care le-am aflat despre Dale Bailey este şi faptul că s-a ocupat multă vreme de studierea motivului bântuirii în literatura americană. A şi scris o carte despre asta, American Nightmares: The Haunted House Formula in American Popular Fiction. Nu ştiu cât de temeinic e studiul ăsta, nu ştiu cât de important, dar sigur e faptul c-a pus mâna pe International Horror Guild Award pentru o nuvelă, Death and Suffrage, iar primul roman l-a adus pe lista scurtă pentru premiul aceloraşi "breslaşi internaţionalişti horrorişti". În concluzie, s-a cam zbătut el să iasă din umbră.

Acum despre cartea asta. E-o poveste cu o casă bântuită, cum altfel? Trebuia să-şi aducă şi el obolul, nu? Numai că... Dacă Shirley Jackson avea un conac bântuit, dacă Stephen King avea un hotel bântuită (şi pe beţivul Torrance, care, în cazul de faţă, a devenit Fletcher Keel), dl. Dale are un bloc cu apartamente bântuit. Cam ce-am avea noi, dacă s-ar apuca cineva să pună stafii undeva în literatură. E-un bloc, aşadar, ultimul rămas în picioare dintr-un adevărat complex rezidenţial, gândit iniţial ca un fel de ghetou pentru paria Los Angelesului (parcă L.A.-ul e). Are şi-un nume predestinat: Dreamland. Pe scurt - în prezent a mai rămas doar un singur corp de clădire, cum spuneam, şi-un mahăr excentric adună din toate colţurile ţării patru cetăţeni pentru a-i ţine pe Tărâmul Viselor vreme de două săptămâni alături de el. Of course, doar la sfârşit aflăm motivul.

Dar nu povestea mă interesează aici (nu întru totul, deşi n-ar fi stricat puţină originalitate... prea aduce a Rose Red!), ci felul în care Bailey şi-a construit cartea, personajele, atmosfera. Are mână bună omul ăsta, v-o spun sigur. Are acel simţ al amănuntului percutant care, după mine, face mult la un scriitor. Şi mai ştie şi cum să dea carne personajelor. Le pune în cârcă un trecut care să le definească, le dă o voce şi trăiri credibile. Te face să-ţi pese de ei, pe bune. Tocmai de aia, când romanul se apropie de final, dispariţia unora dintre ele pare complet anapoda. Aici ar mai fi avut de lucrat auctorele nostru - prea s-a precipitat, prea a dat-o în "scenarită" după ce s-a străduit cale de atâtea pagini să ne arate că lui îi pasă de introspecţie, de literaturizarea genului.

Un alt punct în plus pentru Bailey e împărţirea pe capitole. Sună aiurea, nu? Ei bine, nu este. Am învăţat să-mi dau seama în funcţie de asta când o carte-l conduce pe autor şi când autorul conduce cartea. În cazul de faţă, naraţiunea dictează forma. Ceea ce-i un lucru bun. Avem capitole lungi, descriptive sau monologice, avem intermezzouri nimerite la fix, dar avem şi capitole scurte, tăiate. Totul creează un efect credibil, binevenit. Până aproape de final, cum am spus. De-acolo, Dumnezeu cu mila...

Una peste alta, House of Bones merită toată atenţia, merită a fi citită şi apreciată ca un poligon de încercare pentru Bailey, care, dacă-şi va păstra răbdarea până la ultimul punct al textului, sunt sigur că va aduce în librării cărţi mult mai bune. Şi, sperăm, nu despre case bântuite. Când vine vorba de asta, prefer Harrow-ul lui Clegg.

Raport sumar

Am neglijat în ultima vreme colţişorul ăsta de ocean digital (ce aiurea sună!), dar asta nu înseamnă că n-aş fi avut despre ce scrie sau că nu s-a întâmplat nimic demn de menţionat aici. Pe lângă altele, încă mai vreau să scriu - şi-o să scriu în zilele următoare - despre pasiunea mea pentru OTR-uri (Old Time Radio, that is), despre nişte cărţi citite recent, despre una-alta...

Până atunci, cea mai mare realizare de-o săptămână încoace: avem uşi la sufragerie şi la birou. E incredibil cât de mult definesc nişte uşi o casă, chiar dacă stau tot timpul deschise. Problema la noi era că spaţiul de umplut era de un metru şi 20 de cm., şi doar un tâmplar priceput ne putea ajuta. Ei bine, l-am găsit şi-a făcut o treabă minunată. Şi încă la un preţ excelent!

În rest, scris şi trimis articolul pentru Flacăra (despre Anne Rice; se pare că cel despre Frankenstein va apărea în almanah); tradus vreo patru filme dense ca naiba; făcut un drum la Orăştie pentru înapoierea bunicii venită în "concediu" la noi prima dată după 20 de ani, cred; primit în sfârşit exemplarele mele din Aer de Ryman şi Oraşul gravat de Bishop (mare parte deja au luat calea rudelor şi prietenilor); cumpărat bicicletă eliptică, cadru pentru făcut abdomene şi cântar digital...

Cam asta e. Deocamdată.

Bachman se întoarce

Ca să vezi! Regele nostru se pare că mai are un as în mânecă. Lucru care nu mă surprinde, ştiindu-l cum e...

Aflat acum într-un turneu de promovare al Lisey's Story în Anglia şi întrebat dacă va mai scrie vreodată sub pseudonim, King a răspuns c-a mai găsit în beci un manuscris semnat de Richard Bachman. Ei, rămâne acum de văzut dacă-i vorba de-un proiect nou sau dacă vorbele lui trebuie înţelese în sensul propriu, caz în care s-ar pune problema unui roman din perioada de tinereţe. Totuşi, cum zicem înainte că-l ştiu, mă-ndoiesc c-ar scoate acum de la naftalină o carte în loc să continue jocul început cu The Regulators, romanul "postum" al lui Bachman, apărut pe piaţă după neaşteptata lui moarte provocată de "cancerul de pseudonim".

Om trăi şi om vedea. Până una-alta, aştept să văd ce-are să ne povestească Lisey. Cic-ar fi pe spate până şi criticii care l-au cam luat la refec până acum.

P.S. Şi, ca să rămânem tot în familie, tocmai am aflat că fiul lui King, care semnează Joe Hill, a luat Wold Fantasy-ul pentru nuvelă, cu Voluntary Committal. Bravo, băiete!

Prima ninsoare

În Oradea a început deja iarna. Ninge într-o veselie. Ia uitaţi:

Exorcizare la Tanacu

Cu vreo doi ani în urmă, cuprinşi de-un elan nu ştiu de unde venit (nu prea avea nicio explicaţie... materială), eu, Marius Miheţ şi Ion Simuţ ne-am întâlnit la o cafea cu gândul să facem ceva nemaifăcut. Pe scurt, profitând de existenţa editurii numită Biblioteca Revistei Familia, aveam de gând să pornim o serie de romane actuale, profund actuale. Voiam să propunem unor scriitori exersaţi teme (inclusiv maniera de abordare, câteva indicaţii legate de firul poveştii), personaje actuale şi să publicăm cărţile într-o serie ce urma să aibă o ritmicitate la început trimestrială. Porneam de la ideea că mare parte din literatura noastră actuală pare complet ruptă de frământările momentului, de lucrurile incredibile care se întâmplă în jurul nostru şi care, într-o altă ţară (ştim noi care), n-ar întârzia mult să se transforme în literatură. [Sunt şi câteva excepţii notabile, cea care-mi vine imediat în gând fiind Venea din timpul diez a prietenului Bogdan Suceavă, unul dintre cele mai bune romane post-revoluţionare.] Cum era de aşteptat, totul a rămas în stadiul de proiect. În primul rând fiindcă o atare încercare avea nevoie de serioase resurse financiare (trebuie bine stimulaţi scriitorii să accepte aşa ceva) şi-n al doilea rând fiindcă, nimic nou aici, oamenii noştri care se ocupă cu creaţia literară n-au antrenamentul scrierii unor lucrări "la comandă".

Am făcut introducerea asta lungă pentru a fi clară surprinderea dar şi bucuria încercate când am primit acum o oră un mail de la Humanitas în care era anunţată lansarea unei cărţi (nici nu mai contează cum e scrisă) extraordinare: Spovedanie la Tanacu de Tatiana Niculescu Bran. E vorba de-un "roman jurnalistic" şi autoarea e redactor-şef al biroului BBC România. Având în vedere că faptele petrecute la Tanacu sunt încă neclare (cel puţin în ochii justiţiei), cartea nu poate fi decât interesantă. Aşa că abia aştept să pun mâna pe ea.

Alături de surprindere şi bucurie, mai trebuie să-mi mărturisesc şi mâhnirea. Dar asta-i de ordin personal. În 2005, când s-au petrecut grozăviile, mi-am notat până-n cel mai mic detaliu faptele în ideea că voi scrie eu însumi o bucată de proză care să aibă asta ca subiect. Ei, uite că mi-a luat-o altcineva înainte. Bummer! Aşa-mi trebuie dacă-mi umplu tot timpul cu traducţiuni.

Jocul lui Gerald

Ştire de ultimă oră. Poate e doar un zvon, dar, dacă s-ar dovedi adevărat, ar fi un lucru extraordinar.

Regizorul Craig R. Baxley are de gând să realizeze un film (motion picture, adică film de cinema) după Gerald's Game-ul lui Stephen King. El ar vrea s-o aibă în rolul principal pe Nicole Kidman, iar scenariul ar urma să fie făcut de însuşi Regele Ştefan.

Pentru necunoscători, Baxley s-a mai făcut vinovat de Storm of the Century, Rose Red şi, legat de acesta din urmă, de The Diary of Ellen Rimbauer, toate pelicule care mie, unul, mi-au plăcut de la mult în sus. Dar, desigur, mie mi-a plăcut şi Rose Madder, roman pe care unii (mulţi) îl pun pe ultimele locuri într-o listă a preferinţelor din King. Asta să fie cea mai mare problemă.

Să aşteptăm şi să vedem. La urma urmei, acum câţiva ani umbla vorba că Bruce Willis ar vrea să regizeze (ba chiar să şi joace în) Bag of Bones. Ceea ce nu s-a întâmplat. Din păcate.

O umbră deasă

Am frunzărit de curând (n-am mai făcut-o de vreo trei ani) cele două volume din romanul meu de debut. E mai bun decât mă aşteptam (modestia e în floare!). Sigur, sunt stângăcii, sunt emfaze şi repetiţii inutile, e umflat (dar nu foarte mult, având în vedere amploarea poveştii), suferă de preţiozitate pe alocuri, dar, all in all, nu e tocmai o carte cu care să te ruşinezi. Mi-ar plăcea să-l revizuiesc şi să-l public într-o ediţie restrânsă, de cel mult 500 de pagini (el are acum peste 700 în format mare, de manual!). Dar, sunt sigur, dorinţa asta nu-i decât un tertip al subconştientului, care vrea să mă împiedice să-l mântuiesc pe Ciril. Aşa că, piei, Satană!