Camera de gardă 3

A ieşit din tipar primul (!!!) număr pe anul acesta al Familiei. Da, ce vă miraţi? E primul. La al doilea acum se lavorează, sub atenta (ce să zic!) îndrumare a subsemnatului. Cum termin lucrul la Lisey, cum îl transform în html şi-l pus pe noul uv.ro alături de numărul dublu din iarnă. Până atunci, iată textele de la rubrica mea:

Teodosie, Zizi şi... horror

Musai de citit
Răzvan Rădulescu, Teodosie cel Mic, Editura Polirom,
Colecţia „Ego. Proză”, Iaşi, 2006.

Rareori îţi este dat să citeşti o carte mai clară, mai cursivă, mai bogată şi mai precisă lexical ca Teodosie cel Mic de Răzvan Rădulescu. Sună bombastic şi nerealist fraza dinainte, însă e cât se poate de exactă. Cred că oricine a citit deja cartea este de-acord cu mine. Avem în romanul acesta o neîndoielnică reuşită epică, un text bine dospit, ticluit în cel mai mic detaliu, un mecanism care – măcar pentru urechea mea – nu scârţâie din nicio încheietură.

E-un basm. E-o poveste, cum circulă vorba astăzi, fantasy. E-o istorisire care se desfăşoară într-o Muntenie modificată geografic, unde Bucureştiul rămâne totuşi capitala de iure, dar unde Ottoburgul pare a fi cea de facto. Un spaţiu împărţit în două de-un fel de Mare Zid (Românesc?!), la sud aflându-se domeniul bufniţei Kaliopi – Căpşunăria – şi cel al minotaurului Samoil – Ciupercăria –, iar la nord un hibrid dintre acestea, Valea Căpercilor, unde-şi împart dominaţia Somnul Protector (Oliviu pre numele lui mic), un peşte cu porniri despotice, şi Otto, pretendentul la tronul păstrat liber până la atingerea vârstei înscăunării de către Teodosie cel Mic. Acesta din urmă, aflat la vârsta cunoaşterii, este protejat şi îndrumat de Pisicâinele Gavril, dar şi de Fantoma Otiliei, care-l poartă prin căi specifice basmului atât la Cipercărie, cât şi la Căpşunărie. O importanţă covârşitoare o are şi plebea, furnicile adică, divizate şi el în două tabere, cele verzi şi cele vinete. Tot ca-n orice basm, nu se poate să nu existe şi un balaur. Ei bine, al lui Rădulescu poartă inspiratul nume de Marele Monstruleţ, un fel de Shrek care se umflă şi se dezumflă după cum o cere situaţia şi care trăieşte de pe urma reputaţiei câştigate în trecut. În linii mari, aceştia sunt actorii principali.

Ţara e în fierbere. Nesiguranţa pluteşte în aer şi comploturile se ţes continuu. Se leagă alianţe între duşmani, dar şi între prieteni. Se duc lupte de gherilă pentru capturarea lui Teodosie, care scapă ca prin urechea acului. Este capturat în schimb Pisicâinele şi dus în temniţele din Ottoburg, unde Măritul Otto se pregăteşte de atac. Urmează o evadare, urmează – cum altfel? – o trădare. Mai urmează şi o luptă, o parodie parcă a celeia din faimosul Stăpân al inelelor, unde orcii sunt înlocuiţi cu furnici luptătoare, iar Sauron cu un peşte în acvariu blindat. Teodosie, prinţul moştenitor, asistă la toate acestea în lanţuri (ajuns totuşi prizonier) cu interesul pe care l-ar manifesta orice copil în faţa ecranului de televizor.

Pentru cei care încă n-au citit cartea, n-am să comit imprudenţa de-a dezvălui deznodământul. Cu toate că marele merit al romanului stă nu atât în plot, cât în naturaleţea naraţiunii, a flerului şi-a ochiului ironic al autorului. În definitiv, asta susţine orice poveste, asta te face să întorci pagină după pagină, păstrându-ţi atenţia trează până şi pentru cea mai slabă zvâcnire a intrigii. Spun cu mâna pe inimă: Teodosie cel Mic face toţi banii!

Surâsul strepezit
Tudor Călin Zarojanu, Copiii asfaltului,
Editura Fundaţiei Pro, Bucureşti, 2006

Dacă la Răzvan Rădulescu am găsit un fantastic ironic, în cartea de proze scurte a lui Tudor Călin Zarojanu găsit un nu mai puţin de ironic real(ism). Copiii asfaltului vorbeşte despre generaţia celor crescuţi în oraşul-furnicar socialist, între blocurile de beton armat şi-n lumina soarelui reflectat în geamurile chituite, cei care toată copilăria au bătut cimentul trotuarelor jucând şotron sau au suflat păpădiile culese din crăpăturile asfaltului. Vorbeşte despre aceştia pe un ton rememorativ, uneori nostalgic, uneori amar-ironic, niciodată însă autorul scufundându-se cu totul în materia poveştii. Dimpotrivă, de la un capăt la altul, fie că-i vorba de istorisirea faptelor ce-au dus la consumarea primului act sexual („Sex sub Ceauşescu” – titlu inspirat, dovedindu-şi până la urmă şi sensul propriu), fie de instantaneele – aproape ca nişte flash-uri de bliţ – care-l au în centru pe Zizi, sau de caznele... automobilistice prin care trece personajul din „Calul de dar (Proză bestială – prietenii ştiu de ce)”, autorul (a nu se confunda întotdeauna cu naratorul) ţine să-şi facă simţită prezenţa, ajungând chiar ca-n ultimele povestiri să se-mbine cu naratorul – „Mic tratat de radioactivitate” este de-a dreptul o mărturie a acestuia, un text-CV. De altfel, nota predominantă a acestei colecţii cred că e tocmai acest ton auctorial-implicat.

Una dintre armele folosite de Tudor Călin Zarojanu aici este umorul. Care, chiar dacă uneori este cam prea căutat, de cele mai multe dăţi (de)curge firesc, plăcut, având – desigur – reacţia scontată. „Dacă v-a pufnit râsul, vă invit cu seriozitate să lăsaţi naibii cititul, poate aveţi de curăţat nişte cartofi, ceva.” (p. 30) – ne apostrofează la un moment dat, uşor mucalit, pentru ca apoi să ne ofere noi motive de râs (la fel de... mucalit). Noroc că-n timpul lecturii n-am avut de curăţat cartofi.

Una peste alta, Copiii asfaltului adună proze de calibre diferite, cu mize diferite, unele aparent nelalocul lor, însă toate oferind frânturi din viaţa unor oameni născuţi, crescuţi şi influenţaţi de „idilica” viaţă la oraş. Şi oricâtă amărăciune pare să transpire umorul lui Zarojanu, concluzia lui este – aici vine lovitura de graţie – una optimistă: „Dacă ţăranii se raportează filosofic la moarte, copiii asfaltului se raportează la viaţă, fie ea oricât de obositoare, fie ea chiar dementă.” Şi dementă, într-adevăr, este.

Horror la index
Florin Mircea Tudor, Dicţionar horror, Editura Institutului European,
Seria „Dicţionarele imaginarului”, Iaşi, 2003

Am pus mâna cu o întârziere de, iată, patru ani pe acest dicţionar extrem de documentat şi bine alcătuit. Universitarul ieşean Florin Mircea Tudor e-un vechi cercetător al fenomenului horror, traducând în acelaşi timp cărţi de, printre alţii, Graham Masterton şi Clive Barker. Nici nu vreau să-mi imaginez cum i-a arătat camera de lucru cât timp a strâns materialul pentru acest volum impresionant de peste 500 de pagini în format mare, volum care, anunţă autorul, va fi adus la zi cât de curând.

Pe scurt, găsim aici biografii bine scrise şi bibliografii complete ale mai tuturor scriitorilor importanţi care au cochetat sau au îmbrăţişat făţiş acest gen literar, de la E. A. Poe, Nathaniel Hawthorne, Sir Arthur Conan Doyle, H. P. Lovecraft, Ray Bradbury şi până la Bret Easton Ellis, Stephen King, Peter Straub, Ramsey Campbell, John Farris, Robert McCammon şi reprezentanţii noului val Jack Ketchum, Douglas Clegg, Bentley Little. Pe lângă acestea, fiecare prezentare cuprinde lista ecranizărilor, a traducerilor în limba română şi o selecţie a referinţelor critice. Însă autorul nu se limitează la atât. A documentat şi principalele motive şi teme ale literaturii, culturii, cinematografiei, dar şi activitatea celor mai de seamă regizori (Alfred Hitchcock, Brian de Palma, Wes Craven, John Carpenter, David Cronenberg) şi actori (Lon Chaney [Jr.], Bela Lugosi, Christopher Lee, Boris Karloff). Avem la dispoziţie şi un indice de traducători români, o cronologie horror, o listă a mai multor topuri literare realizate de-a lungul timpului, un top cinematografic şi un indice de pseudonime. Cu alte cuvinte, avem la îndemână un dicţionar în toată puterea cuvântului, cu tot aparatul tehnic de trebuinţă, numai bun de folosit de către cei interesaţi de fenomen.

Ar mai trebui, poate, spus că acesta e un demers unic pentru România, că, deşi nu este/nu poate fi exhaustiv, reprezintă singurul material de lucru temeinic pentru cercetătorii români ai genului. Şi încă e unul foarte bun, parcă am mai zis-o.