Anotimpuri diferite

Au început zilele ploioase şi-n Oradea. Copacii încep să se scuture; lumina pătrunde în sfârşit şi la noi în casă. Încă vreo două săptămâni şi vom avea din nou priveliştea de când ne-am mutat. Să ne-nţelegem: îmi place vara, îmi place mai mult ca orice anotimp, dar iarna are ceva aparte, ceva care-mi gâdilă simţurile. Dacă vara-i anotimpul deschiderii, al orizontului îndepărtat, iarna e vremea claustrării, a restrângerii lumii. Şi-mi place asta. Îmi place să stau în casă, la căldură, să ascult o muzică liniştită şi să beau un vin bun (în faţa şemineului, aş zice dacă n-ar fi o imposibilitate şi deja un clişeu super-răsuflat) şi să mă uit pe geam. Iarna am cel mai mare spor la lucru. Lumea din jur, restrângându-se, nu mă mai presează, şi mă pot muta cât mai temeinic în lumea imaginară. Dacă ar fi posibil, dacă n-aş avea de tălmăcit pe alţii, iarna m-aş putea cufunda cel mai bine în propriile-mi închipuiri - iarna e vreme de scris romane.

Dar mai e o ţâră până atunci. Până atunci o întreagă natură trebuie să moară, să se-ntoarcă în pământ. Toamna e vreme de făcut planuri ("din cuţite şi pahare").

Dup-amiază plecăm în sfârşit la Baia Mare. Am o poftă nebună de condus. Marele regret e că, de la 7 încolo, după ce se întunecă, nu voi mai putea vedea mare lucru pe marginea şoselei. Şi asta-i toată plăcerea condusului: străpungerea cu viteză caleidoscopică a unei mulţimi de lumi. E ceva năucitor şi, în acelaşi timp, în puţinul timp petrecut în fiecare frântură de lume, e ceva idilic. Îmi doresc ca-ntr-o vară luminoasă să urcăm în maşină şi să plecăm la drum fără o destinaţie precisă. Să oprim pe unde ne taie capul, să mergem pe drumuri necunoscute. Am făcut asta acum vreo trei ani şi de-atunci trăiesc cu amintirea. Şi cu speranţa c-o vom face din nou, de data asta fără limită de timp. Vara-i vreme de muşcat din lume.

Deşi multă lume ridică-n slăvi primăvara, eu o urăsc. Renaştere, înflorire... toate alea. Nu mă impresionează. E-o astenie continuă. Nu ştiu dacă s-au făcut studii, cercetări, dar cred că primăvara-i anotimpul sinucigaşilor. Şi cum să nu fie? Când totul revine la viaţă, ceva - cineva - trebuie să renunţe la ea. Există un echilibru. Primăvara-i vreme de mers la înmormântări fără preot.

Cel puţin, aşa mi se pare mie.