Ketchum în Roşu

Îmi place cum scrie Ketchum. Are-un stil direct, dar produce texte care rezonează pe mai multe paliere. I-am citit acum câtva timp The Girl Next Door, un roman care se zice c-a făcut revoluţie în aşa-numitul gen horror. Eh, n-o fi chiar aşa, o fi mai degrabă o exagerare editorială, dar este cu siguranţă o carte deosebită. Face - în sfârşit - în literatură ce-a făcut în cinematografie George Romero cu (acum) tetralogia Dead. Atacă făţiş nişte tabuuri şi-o face nu doar de dragul atacului, ci cu un scop mai... nobil. În The Girl... asişti la pervertirea constantă a unui tânăr îndrăgostit (zic eu) de fata ce tocmai s-a mutat în casa vecinilor de peste drum, participând în acelaşi timp - aici intervine paradoxul atât de des folosit ca armă în literatura horror de calitate - la adevăratele şedinţe de tortură la care o supun pe ea şi pe sora ei infirmă stăpânii casei: mama cu grave tulburări de comportament şi cei trei fii debusolaţi, rămaşi fără niciun reper stabil în viaţă. E uluitor amestecul de tăgadă şi de fascinaţie pe care-l încearcă personajul-narator. Ketchum m-a "prins" deci încă de la prima carte.

E de mirare, totuşi, că am aşteptat atâta timp până să pun mâna pe alt roman de-al său. Şi-am ales ca acesta să fie Red, nu The Lost, care, după spusele ketchumofililor, ar fi fost o opţiune mai bună. N-am de unde şti. Oricum, Red nu m-a dezamăgit defel.

Ce-mi place - cred - cel mai mult la Ketchum e că nu ţine cu tot dinadinsul să oripileze. Se vede clar că nu ăsta-i scopul lui. Ţine însă să-ţi prezinte o poveste credibilă, chiar dacă întinsă dincolo de limitele firescului. În Red nu-i nici urmă de horror clasic, nu apar moroi, nu apar vampiri, nu-i nicio violenţă gratuită (mai puţin cea de la început, declanşatoare, dar şi asta are sensul ei), e istoria unui bătrân care, după ce şi-a văzut soţia şi mezinul arşi de vii de fiul cel mare care suferea de mania persecuţie, duce o viaţă resemnată doar în compania căţelului Red. Căţel pe care, într-o clipă de absurd la fel de mare ca aceea a pierderii restului familiei, îl vede împuşcat cu sânge rece de fiul unui grangur local. Eh, desfăşurarea poveştii seamănă puţin cu Roadwork-ul lui King (bătrânul, după ce încearcă toate mijloacele legale de a-i face pe făptaşi să plătească, se hotărăşte să îndrepte el singur lucrurile), dar stilul, maniera de-a scrie a lui Ketchum o diferenţiază mult de cartea lui Bachman/King.

În fine, n-am de gând să stric plăcerea lecturii oricui se va decide să citească Red. Spun doar că merită efortul, chiar dacă nu-i deloc vorba de-un efort.

A, volumul pe care-l am eu (cel de la Dorchester din seria Leisure Horror) mai conţine o nuvelă, The Passanger. Sincer, în locul lui Ketchum, m-aş fi opus alipirii ei de roman. E pur şi simplu o nuvelă faulty. Pare o încercare din tinereţe a lui Koontz. Suspansul e garantat până la ultimele 20 de pagini, când totul începe să băltească.

Pe Ketchum l-aş citi oricând, aşa cum l-aş citi oricând şi pe Douglas Clegg. Dar despre acesta din urmă, altă dată.