Camera de gardă 4

Da, recunosc, nu-mi mai spuneţi şi voi: n-am actualizat site-ul Familia. Şi, cu toată sinceritatea, nici nu ştiu când o să apuc să fac şi treaba asta. Nu foarte curând, oricum. E destul de mult de munca să transferi textele din Quark în Word, să le elimini silabizările, apoi să le muţi în pagină în FrontPage. Iar eu altă metodă nu cunosc. Aşa că... în egoismul meu, m-am gândit să pun aici măcar textele mele :P (parcă ăsta-i semnul care-nseamnă că scot limba!). Le-am unit sub titlul:

Baba comunistă şi femeia Cosmo

Totuşi, înainte de-a le da drumul, o avertizare: astea-s textele necorectate, aşa cum le am eu în calculator. N-am chef să fac treaba cu Quark-Word şi, oricum, sigur o să-mi iertaţi eventualele scăpări. :P (na, că iară scot limba).

Trama comunismului
Dan Lungu, Sînt o babă comunistă, Editura Polirom,
Colecţia "Ego. Proză", Iaşi, 2007

Noi, ăştia mai tineri, care am prins comunismul doar în frageda pruncie, păstrăm amintiri destul de puţine şi oricum selective. Nesfârşitele cozi la ouă şi pânda din balconul strategic amplasat în spatele alimentarei, cu vedere direct la rampa de aprovizionare, se amestecă firesc pentru noi cu jocul cu elasticul sau şotronul desenat pe cimentul plin de pietre care şi acum, după atâţia ani, îşi aşteaptă acoperământul de asfalt. Noi nu prea aveam ce regreta din vremurile alea. Sunt însă printre noi şi altfel de oameni. Cetăţeni cinstiţi ai patriei foste socialiste, care s-au şi au fost formaţi încă de la primul zvâcnet de viaţă de acea orânduire socială, pentru ei singura orânduire socială posibilă. Oameni care, după ce s-au văzut în sfârşit scăpaţi din sătucul natal şi aduşi cu cetele la oraş, unde să construiască „socialismulmultilateraldezvoltat” printre straturile de ceapă şi roşii cultivate cu râvnă atavică în spaţiile verzi dintre blocuri, după ce şi-au clădit un întreg univers al relaţiilor bazate pe atenţii, s-au văzut la un moment dat bulversaţi de-o schimbare în care renunţaseră să mai creadă sau nu crezuseră niciodată.

E vorba de-o tragedie umană abordată până acum doar în treacăt în literatura ultimilor ani. Şi, în orice caz, văzută de obicei din perspectiva „omului capitalist”, gata oricând să-i înfiereze pe aceşti prizonieri pe viaţă ai sistemului care le-a reliefat întreaga geografie interioară. „Nostalgicii”, cum au ajuns să fie numiţi, trăiesc trama existenţei între două lumi: una care, deşi le-a oferit tot ce le trebuia pentru un trai (auto-)suficient, nu i-a luat în seamă decât în măsura potenţialului lor de participanţi supuşi, şi una care-i marginalizează tocmai datorită acestui potenţial.

Romanul lui Dan Lungu spune o poveste care, dincolo de măiestria indiscutabilă a scriiturii, are marele merit că aduce în sfârşit în discuţie frământările acestei uriaşe populaţii de „nostalgici”. Şi-o face tocmai din perspectiva lor, privindu-le de la un capăt la altul prin ochii Emiliei Burac, care care-n copilărie şi-a dorit doar să nu rămână „proasta satului”, să nu mai „calce tezicul”, ci să stea la oraş, să fie o doamnă. Istoria ei personală o cunoaştem cu toţii dinainte să citim paginile acestui roman, căci e istoria părinţilor noştri. Ce aflăm acum sunt gândurile ei sincere, cele pe care, cum am spus deja, nimeni nu se mai arată interesat astăzi să le pătrundă.

Situaţia e cât se poate de banală. Fiica Emiliei, Alice (nume cu sonoritate, ales de Emilia într-o încercare de proiectare asupra ei a aspiraţiilor sale nobile!), plecată în Canada şi stabilită acolo din aceeaşi pricină din care-şi părăsise satul natal şi mama, poartă lungi discuţii la telefon cu aceasta în încercarea de-a o face să voteze cu democraţii. Reacţia mame: „Sînt o babă comunistă, dacă nu ştiai”. De-aici încolo Dan Lungu ne poartă cu pricepere prin amintirile sepia ale femeii, punctează momente edificatoare din trecutul ei, construieşte un fel de pledoarie pentru susţinerea acelei afirmaţii revelatoare. Aflăm despre copilăria Emilie, despre zilele petrecute la oraş la nişte rude, despre ambiţiile ei de-a ajunge „în rând cu oamenii”, suntem martorii fugii ei şi-a înscrierii la liceu, a intrării „în câmpul muncii” şi toate câte decurg de aici. Apare şi Ceauşescu în câteva rânduri, evocat în glumele lui Mitu, „marea figură”, colegul de serviciu al Emiliei, cel care, după căderea comunismului, aceasta avea să afle cu uimire că fusese informator.

Romanul lui Dan Lungu este un studiu de caz. Este ca o fişă lămuritoare asupra vieţii pe care-a trăit-o „o victimă a vechiului sistem”, o justificare aproape a ceea ce-a ajuns aceasta în „noul sistem”. Este o carte care-şi aştepta demult apariţia şi, după lectură, nu poţi decât să te bucuri că povestea a scris-o Dan Lungu. Care, nu mai e nevoie s-o spun, ştie să aducă realul în ficţiune: lucru esenţial pentru un asemenea subiect.

Trama capitalismului
Cezar Paul-Bădescu, Luminiţa, mon amour, Editura Polirom,
Colecţia "Ego. Proză", Iaşi, 2006

S-a vorbit mult despre Cezar Paul-Bădescu cum că ar pune în pagină doar realităţi, mai mult chiar: realităţi personale. Habar n-am. Nu mă interesează. Important e textul, produsul final. Şi-n cazul Luminiţei..., textul este de-a dreptul tulburător. Nu-i găsesc în schimb nici păcatul visceralităţii, cel de care l-am mai văzut acuzat. Este, adică, o visceralitate în povestea pe care a trăit-o Cezar alături de Luminiţa, însă nu e nici pe departe una gratuită. Se înscrie perfect în substanţa istorisirii, îi dă formă şi-o accentuează.

Dar, mai mult decât lucrurile astea, eu am văzut în Luminiţa, mon amour o poveste tragică de dragoste. Un fel de Love story, filmul, numai că abrutizată de-o alt fel de afecţiune. Boala Luminiţei, un fel de frică de orice, chiar şi de frica însăşi, pune la încercare relaţia celor doi, o deformează şi-o face să degenereze, după eliminarea tuturor tratamentelor medicale, în manie religioasă. E uimitoare puterea de modelare a lui Cezar după sinuozităţile de temperament maladiv ale Luminiţei. E-o dovadă de neabătută iubire, orice s-ar crede. Aşa cum e-o dovadă şi a rezistenţei, a speranţei că, fiindu-i aproape şi oferindu-i sprijinul cu o supremă implicare, Luminiţa va ieşi la liman. Poate fi vorba, sigur (însă mergând pe-o deducţie cinică – la care, cum altfel?, ajunge şi Cezar la un moment dat), şi de-un masochism latent.

Interesant rămâne însă finalul acestei love story. Luminiţa îşi află însănătoşirea într-un nou mod de viaţă, unul aflat la antipodul celui prezentat de Dan Lungu în romanul său. Ea devine o adevărată femeie capitalistă, femeia Cosmo, care-şi conduce singură viaţa cu o mână de fier, descotorosindu-se desigur de Cezar, „povara”, care, rămas fără o raţiune de-a fi, cade la rândul lui în depresie.

Sigur, s-ar putea spune că povestea e angajată, că prezintă doar o latură a... realităţii. Păi, cum altfel să fie? întreb. Luminiţa, mon amour e povestea lui. Şi e bine că-i aşa. Fără-ndoială că – dacă tot veni vorba de romane aşteptate – nu va întârzia mult să apară şi romanul ei. Cu titlul, poate, de Jurnalul Luminiţei. Poate în colecţia Chic.