Înnoire

În urmă cu vreo patru ani mi-am cumpărat primul laptop. Un Toshiba Tecra nu-ştiu-ce-număr. Second hand, desigur. Erau destul de scumpe pe-atunci până şi astea. Am dat pe el mai bine de trei salarii cum câştigam în vremea aia în calitate de colaborator la o gazetă locală. Adică vreo 16 milioane. Nu-i vorbă, a mers bine la-nceput, am fost foarte mulţumit de el. Dar în urmă cu doi ani - cred că nu greşesc - a început să dea semne de "orbul găinilor". Ce-nseamnă asta? Când îţi era lumea mai dragă, pe când te chinuiai mai abitir să reciteşti şi să suceşti topica unei fraze în aşa fel încât să sune cât mai româneşte, ei bine, taman atunci îşi închidea imaginea. Nu de tot. Mai puteai încă să vezi o umbră a textului. Da' numa' bine nu pica, vă zic cu mâna pe suflet. L-am luat de nenumărate ori la palme, l-am plesnit cum nu mai plesnisem nimic de ani buni, de când eram "fericitul" deţinător al unui 486 mai cârpit chiar şi decât creatura doctorului Frankenstein. În fine, la început se-ntâmpla destul de rar lucrul ăsta, era tolerabil. De-o lună încoace însă, cine să-l mai înţeleagă? Zici că-l apucase amocul. Tot la trei-patru minut închidea ochii. Îi apăsam butonaşul pe care-l apasă clapeta la închidere, îşi revenea pentru alte trei-patru minute, apoi o lua de la capăt. Azi aşa, mâine-aşa... şi alaltăieri (observaţi, vă rog, frumuseţe de talent de povestitor!!) şi-o fi zis că gata, am funcţionat destul, m-ai exploatat îndeajuns, e timpul să trag pe dreapta. Şi-a închis ochii pe veci.

Aşa că ieri, pe-un soare şi-o căldură nemaipomenite, am bătut tot oraşul în căutarea unui laptop nou. De data asta chiar nou. Ş-am găsit, dom'le, să nu-ţi vină să crezi. Am găsit o mândrie de Packard Bell cu de toate-n el, cu două inimi, cu rami suficienţi (500 şi ceva), cu hard mărişor (80 Gb), cu tastatură bună de clăpăcit toată ziua, baterie din 8 celule (cică asta o face să dureze mai mult)... Ce mai, numa' bun să te făleşti cu el. Şi deloc scump, dacă vă-ntrebaţi. Două mii trei sute de roni bătuţi pe muchie.

Îmi pare rău de bătrânul Toshiba, n-ascund lucrul ăsta. L-am pus în sertar şi sper să găsesc un meşter faur care să-l poată resuscita, aşa încât să-l folosească Linda măcar înc-un an, doi, când probabil c-o să-l scoatem definitiv la pensie. În acelaşi timp, nu pot să nu mă bucur de bijuteria asta de Packard Bell! Îs sigur că pricepeţi sfâşierea pe care-o încerc, gustul de dulce-amar, nostalgia îmbinată cu bucuria pentru viitor. Aşa că închei aici. Mă duc să văd ce mai ştie Packy.