Printre cele pe care le-am aflat despre Dale Bailey este şi faptul că s-a ocupat multă vreme de studierea motivului bântuirii în literatura americană. A şi scris o carte despre asta, American Nightmares: The Haunted House Formula in American Popular Fiction. Nu ştiu cât de temeinic e studiul ăsta, nu ştiu cât de important, dar sigur e faptul c-a pus mâna pe International Horror Guild Award pentru o nuvelă, Death and Suffrage, iar primul roman l-a adus pe lista scurtă pentru premiul aceloraşi "breslaşi internaţionalişti horrorişti". În concluzie, s-a cam zbătut el să iasă din umbră.
Acum despre cartea asta. E-o poveste cu o casă bântuită, cum altfel? Trebuia să-şi aducă şi el obolul, nu? Numai că... Dacă Shirley Jackson avea un conac bântuit, dacă Stephen King avea un hotel bântuită (şi pe beţivul Torrance, care, în cazul de faţă, a devenit Fletcher Keel), dl. Dale are un bloc cu apartamente bântuit. Cam ce-am avea noi, dacă s-ar apuca cineva să pună stafii undeva în literatură. E-un bloc, aşadar, ultimul rămas în picioare dintr-un adevărat complex rezidenţial, gândit iniţial ca un fel de ghetou pentru paria Los Angelesului (parcă L.A.-ul e). Are şi-un nume predestinat: Dreamland. Pe scurt - în prezent a mai rămas doar un singur corp de clădire, cum spuneam, şi-un mahăr excentric adună din toate colţurile ţării patru cetăţeni pentru a-i ţine pe Tărâmul Viselor vreme de două săptămâni alături de el. Of course, doar la sfârşit aflăm motivul.Dar nu povestea mă interesează aici (nu întru totul, deşi n-ar fi stricat puţină originalitate... prea aduce a Rose Red!), ci felul în care Bailey şi-a construit cartea, personajele, atmosfera. Are mână bună omul ăsta, v-o spun sigur. Are acel simţ al amănuntului percutant care, după mine, face mult la un scriitor. Şi mai ştie şi cum să dea carne personajelor. Le pune în cârcă un trecut care să le definească, le dă o voce şi trăiri credibile. Te face să-ţi pese de ei, pe bune. Tocmai de aia, când romanul se apropie de final, dispariţia unora dintre ele pare complet anapoda. Aici ar mai fi avut de lucrat auctorele nostru - prea s-a precipitat, prea a dat-o în "scenarită" după ce s-a străduit cale de atâtea pagini să ne arate că lui îi pasă de introspecţie, de literaturizarea genului.
Un alt punct în plus pentru Bailey e împărţirea pe capitole. Sună aiurea, nu? Ei bine, nu este. Am învăţat să-mi dau seama în funcţie de asta când o carte-l conduce pe autor şi când autorul conduce cartea. În cazul de faţă, naraţiunea dictează forma. Ceea ce-i un lucru bun. Avem capitole lungi, descriptive sau monologice, avem intermezzouri nimerite la fix, dar avem şi capitole scurte, tăiate. Totul creează un efect credibil, binevenit. Până aproape de final, cum am spus. De-acolo, Dumnezeu cu mila...
Una peste alta, House of Bones merită toată atenţia, merită a fi citită şi apreciată ca un poligon de încercare pentru Bailey, care, dacă-şi va păstra răbdarea până la ultimul punct al textului, sunt sigur că va aduce în librării cărţi mult mai bune. Şi, sperăm, nu despre case bântuite. Când vine vorba de asta, prefer Harrow-ul lui Clegg.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu