AtelierKult - povestiri fantastice, antologie de Michael Haulică,
Ed. Millennium Press, Satu Mare, 2005.
Despre cenaclul virtual AtelierKult am mai vorbit în revista noastră, am vorbit laudativ chiar într-un editorial, şi-am pomenit atunci de această primă antologie alcătuită de Michael Haulică din zecile de texte (cred că numărul lor se apropie de fapt bine de două sute) supuse acolo dezbaterii. De la înfiinţarea lui de către doi dintre membrii grupului Kult, Bogdan Tudor Bucheru şi Cătălin Sandu, s-au scurs, iată, trei ani. Timp destul, aşadar, ca această „aventură” să capete consistenţă, personalitate, să devină un reper deopotrivă pentru tinerii şi mai vârstnicii scriitori de literatură fantastică. La începutul anului acesta s-a organizat şi prima ediţie a Galelor AtelierKult, cu mare fast şi-n buricul târgului (la librăria Cărtureşti), ocazie cu care s-au acordat premii pentru cel mai bun text (în urma voturilor celor înscrişi în atelier), pentru debut în traduceri, pentru „omul anului”… S-au făcut planuri de viitor.
Încă de la început, unul dintre scopurile declarate ale Atelierului a fost acela al editării periodice a unei asemenea antologii. Fapt lăudabil, desigur, o expresie firească şi „la vedere” a rezultatelor acestui grup deja bine definit. Dar să vedem cum se prezintă antologia pe care o avem acum pe masă.
Cuprinde numărul fatidic de 13 autori, fiecare prezent cu câte un text ales, spune Michael Haulică în „Cuvântul înainte”, nu pe baza voturilor acumulate pe site, ci al calităţilor lui perene, texte care „să fie oricând valabile, cu sau fără numele atelierului pe copertă”. Surprinzător e poate faptul că aproape toţi cei selectaţi sunt autori cu cărţi deja publicate, cu prezenţe relativ constante în revistele de gen (câte au mai rămas şi ele), oameni care, să zicem, şi-au arătat deja măsura talentului. M-aş fi aşteptat, fiind vorba de-o culegere de texte de cenaclu, să regăsesc nume de oameni aflaţi încă la începutul drumului, oameni care să-şi afle în acest volum debutul editorial. Ar fi fost un mare merit, poate, peste timp pentru culegerea de faţă, în condiţiile în care scriitorii acum debutanţi ar fi continuat să scrie şi-ar devenit scriitori cu greutate în sau în afara genului. După ştiinţa mea, singurul care s-ar potrivi acestei descrieri este Bogdan Adrian Mihai, cel care semnează cu pseudonimul Ben Ami. M-aş mai fi aşteptat, de asemenea, ca gest de reverenţă, ca-n cuprins să găsesc numele antologatorului doar în dreptul textului introductiv. N-a fost să fie. Mai mult chiar, textul lui Haulică, „Vremea zăpuşelii”, ocupă bună parte din spaţiul tipografic al volumului (vreo 25%).
Selecţia începe cu Ona Frantz, autoarea romanului „Sfâşierea”, apărut la Editura Dacia în 1999. „Eu şi un câine” e-un text izbutit, bine închegat, „apetisant”, care să te facă să continui cu interes lectura. Urmează imediat Liviu Radu, şi el autorul mai multor cărţi, cel mai experimentat dintre cei 13, seniorul. „Ispitirea călugărului Chapta” vorbeşte despre tradiţii întrerupte şi despre urmările lor nefaste (întâmplătoare sau cu implicarea sugerată a divinităţii) – o povestire fascinantă, bine întoarsă din condei, curgătoare, care probabil şi-a aflat (sau îşi va afla cu siguranţă) locul într-un viitor volum de autor. Şirul scriitorilor debutaţi de mult este continuat de Florin Pîtea, considerat în mediile literare sefiste drept reprezentantul român al şi continuatorul curentului cyberpunk. În „Soiuri de peşte” ne întâlnim, ca şi-n celelalte volume ale lui Pîtea, cu o Americă decadentă (mereu America), alunecată în mâinile bigoţilor. Scrisă sub forma unui monolog telefonic, aceasta suferă mai puţin ca alte texte ale autorului de ceea ce mă încumet să numesc „traducţionism”, adică de impresia pe care-o lasă la lectură (din pricina expresiilor specifice vorbirii americane, dar nu numai) c-ar fi fost tradus din engleză. „Modelul” lui Paul Tudor surprinde plăcut prin coerenţa cu care autorul imaginează o explicaţie a perfecţiunii fotomodelelor – anume, că acestea ar fi de fapt roboţi, cyborgi. O lume a maşinăriilor umane în care-şi găsesc totuşi locul trimiteri explicite la Descartes, „francezul care şi-a permis să despartă omul în două”. Contribuţia lui Eduard Pandele surprinde şi ea, însă o face nu în cel mai fericit mod. Tableta acestuia abundă într-o singură pagină în simboluri cu trimitere religioasă, ceva ce probabil trebuia să-i servească drept schiţă pentru scrierea unui text mai amplu. Silviu Genescu preia şi el un „sâmbure” din înţelepciunea lui Stephen Hawking, îl plasează ca moto („Universului nu-i plac călătoriile în timp”) şi brodează pe marginea lui un text neatractiv despre „ultima versiune”, fundătura de timp în care călătorul urât de Univers se vede blocat. „În căutarea zborului” îi aparţine lui Cătălin Sandu, amintit mai la începutul acestei cronichete. Mi s-a părut unul dintre cele mai bune texte ale colecţiei de faţă. Scris cu măiestrie, cu fler, vorbeşte despre nefericitele întâmplări prin care trece un copil când încep să-i crească aripi. Suflul uman se simte în fiecare propoziţie, însoţeşte fiecare mişcare a personajului, iar deznodământul, chiar dacă puţin previzibil (copilul „învaţă” zborul doar după ce-i sunt tăiate mişeleşte aripile), nu ştirbeşte cu nimic din plăcerea lecturii. Al optulea pe listă, Bogdan Gheorghiu, cirac la rândul lui al părintelui cyberpunkului William Gibson, ne aduce în atenţie o povestire, „CyClone”, scrisă „ca la carte”, dar complet lipsită de atractivitate. Celălalt îngrijitor al Atelierului, Bogdan-Tudor Bucheru, e prezent şi el cu povestirea „Iroquis”, interesantă în felul ei, cu aerul de legendă pe care-l emană. Lui Ben Ami, amintit şi el înainte, i s-au repartizat trei pagini, probabil nu cele mai bune pe care le-a scris până acum. Roxana Brînceanu, al cărei roman l-am comentat deja în revista noastră, se întreabă cum ar fi să existe un magazin de unde să-ţi poţi cumpăra soţul ideal. Desigur, cum era de aşteptat, ajunge la concluzia că partenerul conjugal ideal nu există nici măcar dacă acesta este android. Marian Coman ne prezintă „Seven”, proză ce-a fost cuprinsă în volumul „Nopţi albe, zile negre”, pe care l-am lăudat luna trecută destul. Şi, în sfârşit, pe ultimele 50 şi ceva de pagini, Michael Haulică, antologatorul, face o demonstraţie foarte apropiată de aceea din volumul „Aşteptând-o pe Sara”. Acelaşi tip de discurs, cam aceleaşi teme. Prezentate totuşi sensibil mai cursiv, mai diversificat, făcând apel mai mult la imaginaţie. Şi aici e vorba de William Gibson, cel cu cyberpunk-ul.
Trăgând linie, fără a mai lungi mult vorba, „AtelierKult – povestiri fantastice” adună în paginile lui povestiri cam pe toate gusturile celor cu apetit pentru fantastic. E bine că a apărut, e bine că circulă prin librării, şi-ar fi bine ca-n următorul volum să-i găsim pe cei care au cu adevărat nevoie de-o încurajare, pe debutanţi, chiar şi cu riscul ca textele lor să nu se ridice la înălţimea celor de acum.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu