Îmi amintesc de frig şi de întuneric.
Îmi amintesc de multele dimineţi când rămâneam singur.
Părinţii se trezeau cu noaptea-n cap să plece la coadă la alimente şi, din cauza vânzolelii lor, mă trezeam şi eu. Pentru a nu isca discuţii inutile, mă prefăceam că mai dorm. Chinul începea imediat ce închideau uşa în urma lor. Degeaba deschideam radioul şi încercam să umplu golul din cameră cu vocile plate din el, degeaba aprindeam veioza de la capul patului – orice umbră şi orice zgomot, un scârţâit sau ceva, mă făceau să tresar şi să transpir abundent. Mai crunt era când se lua curentul. Rămâneam atunci în pat cu plapuma trasă până peste cap, strângând din dinţi şi din ochi. Îmi auzeam bătăile grăbite ale inimii şi, între ele, respiraţii luctuoase, paşi încopitaţi, pocnituri ca de bici.
Eu însumi, din câte-mi amintesc, n-am stat la coadă decât o singură dată. Trebuie să fi avut vreo cinci ani, nu mai mult, ştiam să umblu şi să vorbesc (deşi umblam mult, de vorbit vorbeam foarte puţin). La Alimentara de la parterul blocului de vizavi se „băgaseră” ouă. Vestea se răspândise ca folclorul în popor: prin viu grai. Şi cu o viteză uluitoare. În scurtă vreme, întreg cartierul se adunase conştiincios la coadă. Fiindcă aveam nevoie de mai multe ouă, mama i-a propus tatei să mă ducă şi pe mine. Mai multe persoane – mai multe ouă. M-au dus, aşadar, şi m-au instruit să stau cuminte în urma lor şi să înaintez o dată cu ei. Aşa am făcut, şi încă mai ţin minte mândria ce m-a încercat când mi-a venit rândul şi-am luat cele două ouă din mâinile vânzătoarei. Atâtea se dădeau de persoană: două ouă. Ca s-ajungă la toată lumea.
Am repetat schema de câteva ori, după care s-a terminat marfa. Şi oamenii au plecat pe la casele lor, bucuroşi că-şi vor putea pregăti nişte omlete. Eu le-am mâncat ca ochiuri moi.
Deşi mie mi s-a părut o aventură palpitantă, s-o fi repetat de mai multe ori ar fi început să mi se pară un calvar. Aşa cum sunt sigur că era pentru părinţii mei. Nu era vorba numai de frigul dimineţilor de iarnă. Era mai mult decât atât. Era ceva ce plutea în aer – am simţit eu, chiar dacă doar mai târziu am fost în stare să-mi explic ce era –, era ceva ce trebuia spus şi nimeni nu îndrăznea să spună. Era un soi de complicitate laşă, ceva ce-i unea pe toţi oamenii de acolo şi care-i speria. Era ceva mai cumplit ca spaima de care aveam eu parte după plecarea părinţilor dimineaţa de acasă.
Toate alimentele, nu numai ouăle, se găseau la fel de greu. Pâine se dădea pe cartelă, ca-n vreme de război, uleiul (întotdeauna în sticle greu de spălat) şi zahărul (mereu galben) erau raţionalizate, mezeluri luau numai cei norocoşi. Unt găseai mai des ca margarina – ăsta-i unul dintre paradoxurile copilăriei mele. Dulciurile (ciocolatele Kandia amărui) şi fructele exotice apăreau doar de sărbători, aduse de Moş Gerilă în cantităţi infime. Bananele erau răscoapte şi portocalele mălăieţe. Pepsi puteai bea numai dacă băteai drumul până pe litoral. În restul timpului te puteai răcori cu Brifcor, o versiune puturoasă de Fanta. Berea era răsuflată şi mizerabilă (am băut imediat după Revoluţie o sticlă de bere Felix şi parcă-i simt şi acum gustul rânced în cerul gurii.) Un alt paradox al vremii era că găseai şampanie oriunde, o găseai chiar mai uşor ca berea. Laptele, şi cel dulce şi cel bătut, covăsit, şi sana veneau îmbuteliate în sticle cu gât larg, acoperite cu capace din staniol. Cu cinci lei îţi puteai cumpăra destule seminţe de dovleac cât să ronţăii o zi întreagă – iar eu ronţăiam în fiecare zi de zece lei...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu