Bun venit la Harrow!

Când mi-am spus părerea despre House of Bones a lui Dale Bailey, în încheiere pomeneam de Harrow, casa bântuită pe care Douglas Clegg a vizitat-o, din ştiinţa mea, în patru cărţi până acum. Spuneam atunci că-l prefer oricând pe Clegg altui autor care s-a ocupat de subiectul ăsta şi pe care l-am citit până-n momentul de faţă. Riscam puţin când ziceam asta, fiindcă citisem doar ultima ispravă cu Harrow, The Abandoned. Îmi plăcuse mult, atât de mult încât i-am dat autorului un cec în alb. Acum, după ce-am citit şi The Infinite, îmi dau seama că n-am greşit prea mult.

"Prea"-ul ăsta-şi are rostul lui aici. Nu pot zice că The Infinit e-o carte extraordinară, cel puţin nu prin subiect, prin intrigă. Ca şi-n cartea lui Bailey, un vânător de fantome director al unui institut specializat în aşa ceva primeşte din partea unei femei foarte bogate invitaţia de-a organiza o adunare de oameni cu abilităţi speciale în casa pe care aceasta tocmai a cumpărat-o. E vorba, sigur, de Harrow - un conac de pe malul râului Hudson, ridicat cândva pe la 1900 de-un om dement (Gravesend îl chema, ca să vezi nume!), făcut într-un amestec de stiluri arhitecturale, toate având ceva de-a face cu ocultul, cu partea macabră a lucrurilor (gargui şi toate alea). Înăuntrul lui, Gravesend a mai construit o casă, o secţiune cu pasaje secrete, cu încăperi fără geamuri şi tot soiul de minunăţii - toate ca să-şi ţină prizonieră fiica atinsă şi ea de demenţă şi care risca altfel internarea într-un ospiciu şi supliciile de-acolo (v. Jane Eyre). Bun, după ce-au murit toţi ăştia, Harrow s-a transformat într-o şcoală. Au modificat-o în fel şi chip, au construit anexe, i-au mai înlăturat din ceea ce-o făcea atât de sumbră. Numai c-a avut loc un incendiu. Şi-au murit mulţi copii. Şi-a ars din temelii bună parte din construcţie. Aţi ghicit, a ars taman partea recent contruită. Restul, ceea ce clădise Gravesend, a rămas intact. Iar acum, după o serie de întâmplări ciudate în care au fost implicaţi locuitori ai Watch Point, cea mai apropiată localitate (mai apropiată, deşi nu cu mult, ca Sleepy Hollow - aţi ghicit, aia a lui Washington Irving), Ivy Martin, femeia cu bani de mai-nainte, se hotărăşte s-o cumpere şi s-o readucă la stadiul iniţial.

Numai că nu se opreşte aici. N-am fi avut un roman dac-o făcea. Pe doamna asta o leagă ceva de Harrow, ceva personal, iubitul mort într-un accident, care, tam-tam, a fost unul dintre elevii Academiei Harrow înainte ca asta să se transforme în cenunşă. Buuun, dna. Iederă vrea deci să comunice cu iubitul prin intermediul căsoiului bântuit, portalul dintre lumi. Pentru asta are nevoie de oameni speciali, care să readucă la viaţă, să reactiveze ce naiba o fi-n Harrow.

Cam asta-i expoziţiunea. Banală, deja fumată, oarecum plictisitoare.

Vine apoi prezentarea celor trei "invitaţi". Ei, asta-i partea cea mai faină din carte, dacă e să-mi spun părerea (şi uite că e, culmea!). Primul dintre ei e-un băiat orfan - Chet Dillinger - plimbat pe la tot soiul de familii care-l desconsideră (un fel de David Copperfield). Băiatul e telekinetic. Poate adică să mişte cu puterea minţii cam tot ce-i stă în cale. Da' tre' să fie puţin supărat ca să-i iasă fenta (v. Carrie). A doua e Cali Nytbird, tânără cu abilităţi de psihometrie (adică, atinge ceva şi vede ce şi cum - v. The Dead Zone), care-şi câştigă pâinea dând o mână de ajutor poliţiei să elucideze crimele şi realizând emisiuni radiofonice pe teme supranaturale. Pe deasupra, a mai avut şi-un frate geamăn care-a mierlit-o din pricina "darului" ăsta (cam ca şi-n House of Bones). Al treilea, Frost Crane (v. The Haunting of Hill House), e scriitor de succes, nefericit fiindcă nu-i dau pace morţii, îi prevestesc dezastrele cu câteva clipe înainte să se-ntâmple.

În fine, m-am lungit destul. Toţi ăştia se-adună sub supraveghera lui Jack Fleetwood şi-a fiicei lui, Mira, se-ntâmplă o grămadă de lucruri pe-acolo, Frost Crane o ia razna şi porneşte cu furca la atac (v. Shining), mor toţi, mai puţin Mira şi Cali, amândouă îndrăgostite de Chet, care se sacrifică pe final ca portalul să se-nchidă.

Am ţinut morţiş să rezum intriga, deşi nu-i cu nimic ieşită din comun, ca să se-nţeleagă un lucru: Poveştile cu case bântuite nu cred că mai pot aduce ceva nou. Noul în cazuri de-astea e puterea autorului de-a insufla poveştii o atmosferă aparte. Iar Douglas Clegg face asta în The Infinit şi-o face foarte bine. Nu ştiu cum, zău că n-aş putea pune în cuvinte aşa ceva, dar îi reuşeşte foarte bine. Şi oricât de plată pare poveste astfel rezumată, credeţi-mă că nu-ţi mai vine să laşi cartea din faţa ochilor! Are Clegg ceva ce-i al lui, un ton anume, un ritm anume, o viziune aparte. Citind cartea asta e ca şi când ai vedea un film vechi dintr-o cu totul altă perspectivă regizorală. Ştii fiecare secvenţă a acţiunii, dar eşti surprins la tot pasul de unghiul filmării, de lumina folosită, de muzica de fundal.

Una peste alta, îmi menţin îndemnul. Când aveţi ocazia, citiţi-l pe Clegg!