Metallica forever

Îi mai ţineţi minte pe ciudaţii ăia din gimnaziu şi liceu cu plete, mereu în blugi negri, cu tricouri la fel de negre inscripţionate cu tot soiul de nume de formaţii şi imagini macabre, cu geci de piele şi bocanci de armată? Mai ştiţi că întotdeauna aveau căştile în urechi şi dădeau din cap pe-o muzica numai de ei înţeleasă? Nu-i aşa că vă uitaţi chiorâş la ei? Că-i ocoleaţi şi că-i vorbeaţi nu tocmai de bine în... cercul vostru strâmt?

Exagerez puţin, ştiu. În orice caz, printre ăia mă număram şi eu. Nici nu se mai vedeau pereţii camerei de ce palimpsest de postere aveam lipit pe ei. Era perioada casetelor audio Vivo, dinaintea apariţiei legii dreptului de autor, şi-mi cumpăram zilnic minim 2-3 casete d-astea. Apoi, v-aţi prins, mergeam la anticariat, de unde luam pe puţin acelaşi număr de cărţi. Strânsesem o colecţie impresionantă. Corespondam prin poştă tradiţională cu alţi rockeri din ţară, făceam schimb de texte şi de partituri pentru chitară, ascultam Studio Rock la RRT şi eram abonat la Heavy Metal Magazin-ul lui Lenţi Chiriac. Îmi spusesem The Savage Lugubrious. Toţi aveam nume de-astea şui. În timpul pauzelor la şcoală îmi puneam căştile în urechi, scoteam cartea din bancă (unde o citisem în cursul plictisitoarelor ore de matematică) şi mă durea-n cot de toţi ceilalţi. Mai mult, în '99, când au venit Metallica pentru prima şi, până acum, ultima oară la Bucureşti, mi-am băgat picioarele în ceremonia lor festivă de terminare a liceului, de ultimul sunet de clopoţel, mi-am pus pe mine un maiou pe care scrisesem "Metallica" în tuş negru, am îmbrăcat geaca de piele şi-am urcat în tren. Trei zile încheiate n-am dormit o clipă. Pentru mine - şi pentru miile de alţii ca mine, strânşi majoritatea din gările de pe traseul Oradea-Bucureşti - acela a fost un real Woodstock. La întoarcere, la balul ăla de terminare a liceului, am dormit cu capul pe masă. Colegii - cei ne-rockeri, desigur - se întrebau dacă nu sunt cumva drogat. Că aşa circula vorba prin târg. Rocker = drogat, nespălat, incult...

Măi, ce vremuri! Mi-am adus aminte de ele pe Youtube, când am dat peste filmarea asta din '85, cu regretatul Cliff Burton la chitară bas. Ar fi atât de multe de istorisit despre vremurile alea, dar cred c-ar fi mai bine să vă las în compania lui "For Whom the Bell Tolls". O piesă genială. Rock the hell out of everybody, boys: