Mărturisire

Sunt un ucigaş cu sânge rece.

De câteva luni bune am omorât încet-încet, zi cu zi, strop cu strop... o floare. Nu ştiu ce nume purta. Era din-aceea cu frunze late, mari şi dese, cu cozi lungi, lungi şi deloc fibroase. Apoase, mai degrabă. Foarte sensibilă. Din-aceea care, contrar numelui, nu face flori. Am primit-o când ne-am mutat, ne-au dăruit-o nişte prieteni, luând-o din propria lor sufragerie. Ne-am făcut poze cu ea - şi înainte, acasă la foştii ei părinţi, şi după, la noi în apartament, noul ei cămin. I-am schimbat de multe ori locul prin casă - când în balcon, la soare, când într-un colţ mai umbrit -, i-am vorbit şi am păzit-o de ghearele şi colţii lui Axi. Am udat-o. Şi asta din urmă i-a adus moartea.

Nu e singura floare din casă (avem o grămadă, şi se tot adună, tot mai multe...), dar e singura căreia i-am fost călău. Şi n-am făcut decât să mă asigur că are mereu apă în tăviţă, la naiba!

Acum două săptămâni am observat primele semne de boală. Nu le-am înţeles bine. Am crezut că n-are destulă lumină. Am ţinut-o deci sub jaluzelele ridicate. I-am mai dat nişte apă. I-am mai vorbit. I-am mai dat nişte apă. I-am frecat frunzele cu bere (cică-i face bine!). I-am mai dat nişte apă...

Prima dată s-au îndoit cozile frunzelor. S-au frânt de la jumătate, înnegrindu-se, apărându-i hematoame în locul torsiunii, supurând lichid transparent, sebaceu. Apoi, frunzele încă tefere au fost atacate de-un fel de vărsat de vânt. Pe suprafaţa lor de-un verde pal au apărut pustule, băşiţi goale. După care s-au găurit. S-au făcut ca nişte ciururi cu orificii gemene. A ţinut-o aşa până răsalaltăieri.

Atunci au ieşit râmele.

N-am ştiut ce sunt, nu le-am văzut ieşind, nu le-am auzit. Am observat abia ieri mici dugi chircite pe parchet, negre pe fundalul lemnului de fag. Le-am alungat din gând, crezând că sunt urme de pământ, din-acelea cum se desprind de pe tălpile cu striaţii ale unor papuci, şi spunându-mi că le voi aduna mai spre seară. Până una-alta, suflet neştiutor, am mai udat o dată floarea.

Aseară, când să curăţ presupuşii şerpişori de pământ, am băgat de seamă că sunt râme uscate. Cred c-am găsit vreo şase la vedere şi alte şase pitite sub canapea. Erau lipite de luciul de lac al parchetului şi abia le-am desprins. A trebuit să le ud puţin, să se moaie. Atunci, lucrând din nou cu apă şi amintindu-mi de zilele ploioase din copilărie, când abia aşteptam să înceteze puţin ropotul ca să-mi adun râmele cu care să merg apoi la pescuit, mi-am dat seama de crima comisă.

Da, recunosc acum, eu am făcut-o, eu am omorât-o. Ş-am aşteptat lăsarea întunericului, ca la adăpostul lui să pot coborî cu cadavrul în braţe şi să-l azvârl în tomberonul din spatele blocului. Nu m-a văzut nimeni (doar Linda, care-mi e complice, dar ea nu mă poate denunţa), sunt sigur că nici n-am făcut gălăgie, n-am văzut nicio fereastră lumânându-se brusc prin apropiere. Pot fi sigur deci că aş scăpa basma curată.

Numai că azi noapte m-a mustrat conştiinţa. M-a bântuit imaginea florii muribunde, roasă de la rădăcină de sute de râme cleioase, revoltătoare, plânsetul ei mut, curgerea lacrimilor sebacee din cozile frunzelor... Şi nu mai pot, nu mai rezist. Trebuia să-mi mărturisesc fapta. Acum, soarta îmi stă-n mâinile voastre. Faceţi cu ea ce veţi voi. Nu-mi mai pasă.