Ziare, ziare, ziare

Îmi plac la nebunie ziarele. Sunt un fel de viciu, un drog. Din cauza asta încerc pe cât posibil să nu-i cad pradă. Ocolesc pe departe chioşcurile, nu arunc ochii pe tarabe când totuşi trec pe lângă ele, nu frunzăresc ce-au alţii pe-acasă...

Povestea e mai veche. De vină sunt părinţii, ca de obicei. Naiba i-a pus să păstreze maldăre întregi de Tineretul liber, România liberă, Crişana liberă şi o grămadă de alte ziare libere din imediata apropiere a (şi chiar din timpul) Revoluţiei. Taică-meu, cu mania lui pentru ordine şi disciplină (deh, după atâţia ani de militărie, nici prin transfuzie completă nu-i mai scoţi asta din sânge), a legat frumos toate colecţiile, număr după număr, an după an, fiecare pe-o bucată de placaj mare cât respectivul ziar despăturit... Şi le-a depozitat la Cărăsău, la bunici, în pod - alături de colecţia la fel de frumos legată a Cutezătorilor mei. Acolo le-am descoperit prin '94-'95 şi m-am făcut luntre şi punte numa' să fie de acord să le aducem înapoi în Oradea. Mi-am umplut camera cu vrafuri întregi de hârtie mucegăită, îngălbenită, infectă. Le-am răsfoit cu nesaţ de arhivar, le-am adnotat şi-am consemnat într-un carneţel (cred că-l mai am pe undeva) tot ce mi se părea demn de importanţă. Aveam câteva numere şi din vechea Scînteie şi făceam comparaţii. Aşa a început totul...

Cum era firesc, am insistat apoi să am propriile mele abonamente. Aşa se face că-n 1996 eram abonat la peste 30 de publicaţii. Dintre ele, 10 erau ziare. Restul - reviste de cultură; inclusiv masiva Manuscriptum, pentru care, ca să nu-mi ajungă toată şifonată, taică-meu mi-a făcut o cutie de poştă specială, din tablă de tanc, parcă, mare şi voluminoasă. Îmi veneau zilnic Curentul, Adevărul, Ziua, Evenimentul zilei, România liberă şi alte câteva. Le răsfoiam seara pe-ndelete (poştaşul mi le aducea după-amiaza) şi le duceam a doua zi cu mine la şcoală: în timpul orelor citeam cărţi, care erau mai uşor de ascuns în bancă, iar în pauze desfăşuram pe pupitru, cât era el de mare, toate cearşafurile alea tipografice. Suflet generos, le mai împărţeam şi colegilor.

Oricum, treaba asta m-a ţinut destul de mult. Cam toată guvernarea CDR, cu bâlbâielile lui Ciorbea, cu mustaţa poetică a lui Radu Mischiu (cunoscut şi sub numele de Radu Vasile), cu mineriada de la Costeşti şi pacea de la mănăstire, toate treburile alea ce mi se păreau (şi probabil că erau) de-a dreptul fascinante.

Prin 2000 am renunţat la abonamente. Prea mulţi bani şi prea mult timp irosit degeaba, mi-am spus.

De-atunci, periodic, cad în păcat. Am perioade când mă trezesc dimineaţa cu gândul precis de-a merge la chioşc să-mi iau presa. Şi când zic asta, zic într-adevăr toată presa - tot ce se găseşte pe-acolo în materie de ziare. Chiar şi Realitatea românească. (Bun, recunosc, mai puţin Tricolorul.) Mi-aduc aminte că-n toamna lui 2004, când cu alegerea lui Băse ca preş., eram la Baia Mare şi devoram cu voracitate orice informaţie, orice comentariu. A fost apoi şi caravana Descoperă România a celor de la Jurnalul naţional. Prima, nu asta de-acum - pe care, slavă Cerului, am reuşit s-o evit! Au mai fost, tot prin 2004, cele câteva luni când am lucrat ca redactor pe politică la Gazeta de Oradea. (N-am făcut faţă, până la urmă, şi-am trecut pe social - eh, social, făceam şi eu o pagină haioasă, cu ştiri interesante din lume şi-un text de 2000 de semne creaţie proprie, haios şi el, cu poantă, de relaş - dar şfichiuitor, dacă poate exista un astfel de paradox.)

Cred că atunci, în 2004, a fost ultima zvâcnire a demonului ăsta. Sper. Sper din tot sufletul.

Ieri, după îndelungi pregetări, după multe unghii roase, mi-am luat Cotidianul. Şi încă nu l-am citit! Ăsta-i lucru mare. Strâng însă-n mâini Centaurul lui Updike, al doilea volum din seria pe care o distribuie ei în fiecare miercuri odată cu ziarul (şi-n colaborare cu Editura Univers, care eu ştiam din surse sigure c-a sucombat demult şi c-a fost înmormântată creştineşte). Asta să fie pricina? Că acum am cumpărat ziarul pentru o carte? Sau să fie-un prim semn de vindecare? Mircea Badea să fie de vină? Sau dl. Cazan? Nu ştiu, nu mă interesează. Mă simt exorcizat. Mă simt uşurat. Aşa cum mă simt - sincer, pe cuvânt de cetăţean cinstit - de când nu mai fumez.

Trăim în România, şi asta... Ptiu, drace!