Ce mă enervează cel mai mult, dar chiar cel mai mult la lumea asta în care suntem sortiţi şi nevoiţi (chiar blestemaţi) să trăim este lipsa de cuvânt. Vorba aceea dată unuia şi nerespectată. Termenul stabilit de comun acord şi depăşit cu o neruşinare crasă, fără a-l anunţa de întârziere pe partener. Obrazul gros, dar pomădat să arate bine ş-atrăgător. Purtarea cu zăhărelul. Mă enervează la culme toate astea, dar şi mai tare îmi simt neuronii cum mor când zisul târg este stabilit printr-un contract ferm, parafat, semnat, cu clauze în caz că şi cu toată păsăreasca aia avocăţească. Mărturiesc, când am de citit un contract mă interesează doar două lucruri: data limită de predare a lucrării şi condiţiile de remunerare. Restul ar putea să nici nu mai fie acolo. Nu-şi are rostul. Înainte de a-l semna, îmi fac mereu calcule. Mai presus de orice mă interesează dacă sunt în stare să mă ţin de cuvânt în timpul pus la dispoziţie. Apoi, desigur, îmi organizez viaţa în funcţie de obligaţia astfel asumată. Dumnezeule, chiar aşa de năuc sunt - şi se pare că sunt! - dacă am impresia că acelaşi lucru-l face şi partenerul de muncă? Adică tocmai acela care mi-a impus condiţiile de lucru!
Bleah, mi-e prea scârbă să mai am chef să scriu ceva! Şi când mă gândesc că voiam să fac o însemnare veselă, care să mai lumineze puţin colţul ăsta de internet după însemnarea frustrată de duminică...
P.S. Intenţionat am păstrat anonimatul "partenerului" la care m-am referit astăzi. Cine are urechi, să audă! Sper. Încă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu